Biografie - Napoli în inimă

• Anii 1980
• Anii '90
• Nino D'Angelo în anii 2000
• Anii 2010

Gaetano D'Angelo, alias Nino, s-a născut în San Pietro a Patierno, o suburbie a orașului Napoli, la 21 iunie 1957. Primul din șase copii, dintr-un tată muncitor și o mamă casnică, a început să cânte primele melodii la poala bunicului matern, un mare fan al muzicii napoletane. Pe măsură ce a crescut, în timp ce colegii săi erau influențați de grupuri moderne (erau anii în care "Mondoimnuri muzicale pentru Beatles), micul Nino s-a atașat tot mai mult de muzica țării sale, de originile sale și de interpreții săi: legende de talia lui Sergio Bruni, Mario Abbate, Mario Merola.

În timpul unui spectacol de amatori în parohia San Benedetto din Casoria, a fost descoperit de părintele Raffaello, un călugăr capucin, care l-a încurajat și l-a ajutat să urmeze o carieră de cântăreț. A început să participe la aproape toate festivalurile de voci noi organizate în oraș și în provincie, iar în curând a devenit unul dintre cei mai căutați cântăreți din galeria Umberto I din Napoli,loc de întâlnire pentru micii impresari care organizează nunți și petreceri de stradă.

În 1976, grație unei colecții de familie, a reușit să adune suma necesară pentru a înregistra primul său disc de 45 de rotații, intitulat "A storia mia" ("O scippo"), pe care l-a comercializat prin sistemul de vânzări din ușă în ușă. Succesul acestui disc a depășit toate așteptările și astfel s-a născut fericita idee de a realiza o piesă cu același titlu, care a fost urmată de altele:"L'onorevole", "E figli d'a carità", "L'ultimo Natale 'e papa mio", "A parturente".

Anii 1980

Era începutul anilor '80, iar ușile marelui ecran s-au deschis pentru Nino D'Angelo. Cu filmul "Celebrity", D'Angelo a început să se îndrepte spre cinematografie, dar a fost doar un aperitiv savuros înainte de a cunoaște succesul cu filmele "Lo studente", "L'Ave Maria", "Tradimento e Giuramento".

În 1981, a scris "Nu jeans e na maglietta", mama tuturor cântecelor neomelodice, care l-a consolidat pe Nino D'Angelo ca unul dintre cei mai iubiți artiști ai cântecului napoletan. După filmul cu același titlu, succesul său a fost fulminant, iar imaginea sa cu casca de aur a devenit emblema tuturor băieților din cartierele muncitorești din sud.

1986 a fost anul primei sale participări la Festivalul de la Sanremo cu piesa "Vai", apoi mai mult cinema cu: "La discoteca", "Uno scugnizzo a New York", "Popcorn e patatine", "L'ammiratrice", "Fotoromanzo", "Quel ragazzo della curva B", "La ragazza del metro", "Giuro che ti amo".

Anii '90

În 1991, s-a confruntat cu o perioadă de depresie cauzată de dispariția părinților săi și a simțit nevoia unei schimbări. Spre disperarea vechilor săi fani, și-a tăiat părul blond și a început o nouă călătorie muzicală, care nu se mai baza doar pe povești de dragoste, ci și pe frânturi din viața de zi cu zi.

Au luat naștere "E la vita continua", "Bravo ragazzo" și mai ales "Tiempo", poate cel mai puțin vândut album, dar cu siguranță cel mai apreciat de critici. În sfârșit, chiar și cei mai intelectuali critici au început să-l ia în seamă și să observe conținutul versurilor cântecelor sale.

De aici și întâlnirea cu Goffredo Fofi, un critic autorizat, și Roberta Torre, pe atunci regizoare în devenire, care au decis să filmeze un scurtmetraj care să spună povestea nu doar a vieții lui D'Angelo ca artist, ci și ca om, intitulat "La vita a volo d'angelo", care a fost apoi prezentat la Festivalul de Film de la Veneția și a primit numeroase aprecieri. În anul următor, chiar Torre i-a propus să realizezecoloana sonoră a primului său lungmetraj, "Tano da morire", și au început să sosească cele mai râvnite premii: David di Donatello, Globo d'oro, Ciak și Nastro d'argento, alături de consacrarea definitivă a maturității sale artistice.

L-a întâlnit pe Mimmo Palladino, unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, care, după ce a realizat o lucrare de mari dimensiuni în Piazza del Plebiscito, "muntele de sare", l-a ales ca reprezentant al unui oraș care își dorește răscumpărarea.

Și a fost într-o splendidă noapte de Anul Nou când Nino l-a întâlnit pentru prima dată pe primarul de atunci al orașului Napoli, Antonio Bassolino, care a fost impresionat de incredibila complicitate care îl unea pe fostul om cu cască blondă cu poporul său și i-a deschis porțile Mercadante, cel mai prestigios teatru al orașului. Așa a apărut primul "Core pazzo", în regia Laurei Angiuli.

Primarul orașului Napoli îi oferă și ocazia de a-și sărbători cea de-a patruzecea aniversare într-o piață; evident, el refuză ideea unei seri în Piazza del Plebiscito, preferând Scampia, acolo unde sunt oamenii lui, acolo unde este Napoli-ul lui. Aceasta devine și o ocazie de a-și prezenta noul album, "A nu pass' d'a citta". Este încă o descoperire artistică, cea mai complexă. Un salt mortalfără plasă, în numele căsătoriei dintre cântecul napoletan și un anumit tip de world music. De mult au trecut vremurile de "Nu jeans e "na maglietta": D'Angelo își descoperă un filon de autor care îi permite să combine melodia populară cu sonorități aflate la granița dintre jazz și muzica etnică.

În 1998, a fost co-prezentator, alături de Piero Chiambretti, al Festivalului Dopo de la Sanremo, iar în anul următor a revenit ca și cântăreț, cu piesa Senza giacca e cravatta. Între timp, cinematografia "non-muzicală" l-a descoperit și ca actor și i-a încredințat roluri principale în "Paparazzi", "Christmas Vacation 2000" și "Tifosi", acesta din urmă alături de un alt simbol al istoriei orașului Napoli, Diego Armando Maradona.

Nino D'Angelo în anii 2000

În iunie 2000, a filmat "Aitanic", o parodie a celebrului colos (Titanic), cu care a debutat și în rolul de regizor. A venit și întâlnirea cu teatrul, care nu mai era făcut din scenarii, ci din opere. A început imediat cu un maestru, Raffaele Viviani, cu "Ultimo scugnizzo", obținând un mare succes de public și de critică. Cu acest spectacol, a câștigat premiul Gassman.

În toamna anului 2001, a fost lansat noul album, intitulat "Terra Nera", un best-seller.

În martie 2002, a participat la Festivalul de la Sanremo cu piesa "Marì", inclusă în compilația "La Festa", o colecție de hituri pentru a celebra 25 de ani de carieră artistică.

În aprilie 2002, Pupi Avati l-a dorit în noul său film, "II cuore altrove", ca actor secundar. Pentru această prestație, a primit râvnitul premiu Flaiano. În vara aceluiași an, a primit premiul "Fregene per Fellini" pentru coloana sonoră a filmului "Aitanic". În 2003, a revenit la cea de-a 53-a ediție a Festivalului de la Sanremo, prezentând în competiție un nou cântec, ''A storia 'enisciuno", clasându-se pe locul al treilea în lista pentru premiul criticilor. În același timp, a fost lansat "O schiavo e 'o rre", un album inedit care conține același single. Dar adevăratul succes al acestei ultime lucrări a fost "O' pate".

Din noiembrie 2003 până în martie 2004, a revenit la teatru, tot în rolul principal, în piesa "Guappo di cartone", tot de Raffaele Viviani, în timp ce, în mod surprinzător, a ocupat primele locuri în toate topurile muzicale din Moldova și România, cu piesa "Senza giacca e cravatta".

Numeroase solicitări au sosit din străinătate, astfel că în octombrie 2004, Nino a plecat pentru un nou turneu în Statele Unite și Canada. Pe 4 februarie 2005, Nino D'Angelo și-a prezentat noul album la Museo della Canzone Napoletana, precedat de o declarație șocantă în care artistul a anunțat că aceasta ar putea fi ultima sa lucrare de muzică inedită. Albumul, intitulat "Il ragù con la guerra", are ca scopeste cel mai recent capitol din noua călătorie care a început odată cu lansarea albumului "A nu pass' d' 'a città".

În urma succesului ultimului său CD, Channel 5 i-a cerut să prezinte o emisiune de prime-time inspirată de cariera sa, intitulată "Io non ti ho mai chiesto niente", în sala de sport din orașul său natal Casoria, în care Nino a prezentat multe dintre hiturile sale, în duet cu prietenii săi Giancarlo Giannini, Massimo Ranieri și Sebastiano Somma.

În baza marii sale experiențe teatrale, acumulate pe cele mai prestigioase scene naționale, Nino a decis din nou să modifice "Core pazzo". Spectacolul a debutat în decembrie la Teatrul Augusteo din Napoli, obținând rapid un mare succes și numeroase diplome de apreciere. De fapt, cu acest spectacol, el a oferit tinerilor cântăreți neomelodici napoletani șansa de a avea o mai mareCore pazzo" se prezintă ca un musical de mare emoție personală și cu un conținut social atât de puternic, încât însăși regiunea Campania, în persoana președintelui Antonio Bassolino, a considerat că este potrivit să îl promoveze ca eveniment socio-cultural care să fie preluat în școli.

Anii 2010

Nino D'angelo a revenit la Festivalul de la Sanremo (2010) cântând un cântec în limba napoletană, intitulat "Jammo jà". Ulterior a fost lansată o nouă compilație intitulată Jammo jà în care sunt reconstituiți cei 35 de ani de carieră ai artistului napoletan.

Pe 4 decembrie 2011 a fost lansat single-ul "Italia bella", anticipând lansarea la începutul noului an a albumului "Tra terra e stelle", după care a urmat un turneu prin teatre cu spectacolul "C'era una volta un jeans e una maglietta", care a avut loc până în 2013.

Pe 21 octombrie 2013, ușile Teatrului Real San Carlo din Napoli s-au deschis pentru ca Nino D'angelo să-i aducă un omagiu lui Sergio Bruni în cadrul unui eveniment dedicat acestuia, intitulat "Memento/Momento per Sergio Bruni", la zece ani de la moartea sa.

În noiembrie 2014, a reînceput turneul "Nino D'Angelo Concerto Anni 80 ...e non solo". A revenit la Sanremo în 2019 în duo cu Livio Cori, prezentând piesa "Un'altra luce".