Biografie - Zeița Eupalla

Născut Giovanni Luigi la 8 septembrie 1919 în San Zenone Po, în provincia Pavia, din Carlo și Marietta Ghisoni, Gianni Brera a fost probabil cel mai mare jurnalist sportiv pe care l-a avut Italia.

A părăsit orașul natal la vârsta de paisprezece ani pentru a se muta la Milano împreună cu sora sa Alice (profesoară de profesie) și pentru a se înscrie la liceul științific. A jucat fotbal în echipa de tineret a AC Milan, sub îndrumarea antrenorului Luigi "Cina" Bonizzoni, și a fost un atacant central promițător. Dar pasiunea pentru fotbal l-a făcut să-și neglijeze studiile, astfel că tatăl și sora sa l-au obligat săîncetează să mai joace și se mută la Pavia, unde termină liceul și se înscrie la universitate.

În 1940, Gianni Brera, în vârstă de 20 de ani, a urmat așadar cursurile de Științe Politice la Pavia, lucrând în diverse locuri de muncă pentru a-și plăti studiile (familia sa era foarte săracă). Nu a avut timp să absolve la timp pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Obligat să plece ca soldat, a devenit mai întâi ofițer și apoi parașutist, scriind în această calitate câteva articole memorabile pentru diverse ziareprovincie.

Totuși, acest lucru i-a oferit ocazia de a se dezvolta profesional. Îndemânarea sa a fost remarcată în cercurile jurnalistice și a fost chemat pentru mai multe colaborări jurnalistice la "Popolo d'Italia" și la "Resto del Carlino", ziare hotărât importante, chiar dacă erau controlate de regimul fascist. Iar Brera, nu trebuie să uităm, a fost întotdeauna un antifascist fervent. Neliniștea sa în interiorulȘi devine și mai evidentă atunci când, între 1942 și 1943, operațiunile militare întreprinse de regim încep să dea greș.

În acei doi ani s-au întâmplat mai multe lucruri în viața sa: mama și tatăl său au murit, a absolvit universitatea (cu o teză despre Thomas More), iar mai târziu s-a căsătorit. În plus, a plecat în capitală pentru a ocupa funcția de redactor-șef al "Folgore", revista oficială a parașutiștilor. La Roma era, după cum avea să spună la sfârșitul războiului, într-o carte de memorii, "adevăratul comunist în bluf".teoretic, bietul om care nu era în contact cu nimeni".

Între timp, în Italia, opozanții regimului se organizează din ce în ce mai bine, alcătuind o listă tot mai mare de prozeliți. Câțiva membri ai rezistenței îl contactează și pe Brera, care, după nu puține ezitări, decide să colaboreze. La Milano, participă împreună cu fratele său Franco la împușcăturile de la Gara Centrală, unul dintre primele acte de rezistență împotriva germanilor. Împreună capturează unsoldat Wehrmacht, și l-a predat altor rebeli extemporani, care l-au lovit cu pumnii și picioarele pe soldat. Dar, spune Brera, "nu voiam să-l omoare". Au urmat câteva luni de clandestinitate. Brera s-a ascuns, la Milano cu soacra sa, la Valbrona cu cumnata sa. Din când în când mergea la Pavia, pentru a-l vizita pe prietenul său Zampieri, singurul contact șubred pe care îl avea cu organizațiileTotuși, în mijlocul rezistenței, a participat activ la lupta partizanilor din Valea Ossola.

La 2 iulie 1945, la sfârșitul războiului, și-a reluat activitatea de jurnalist la "Gazzetta dello Sport", după ce ziarul fusese suprimat de regimul fascist cu doi ani mai devreme. În doar câteva zile, a început să organizeze cursa de ciclism Giro d'Italia, care avea să înceapă în luna mai a anului următor. Avea să fie Giro de renaștere, revenirea țării la viață după tragiculevenimente din timpul războiului. Redactor-șef al ziarului a fost Bruno Roghi, cu proză D'Annunzian. Printre jurnaliști s-au numărat Giorgio Fattori, Luigi Gianoli, Mario Fossati și Gianni Brera, care a fost numit șef al secției de atletism.

Implicarea în acest sport l-a determinat să studieze în profunzime mecanismele neuro-musculare și psihologice ale corpului uman. Competențele astfel dobândite, combinate cu limbajul său imaginativ și ingenios, vor contribui la dezvoltarea extraordinarei sale capacități de a povesti cu pasiune și transportare gestul sportiv.

În 1949, a scris eseul "Atletismul, știința și poezia mândriei fizice". În același an, după ce fusese corespondent de la Paris și corespondent pentru Gazzetta la Jocurile Olimpice de la Londra din 1948, a fost numit, la doar 30 de ani, codirector al ziarului împreună cu Giuseppe Ambrosini. În această calitate, a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki din '52, una dintre cele mai bune de după cel de-al Doilea Război Mondial,dominat în fotbal de ungurul Puskas și în atletism de cehul Zatopek, care a câștigat o cursă memorabilă la 5.000 de metri, stabilind recordul mondial. Deși moștenise ideile socialiste de la tatăl său, Gianni Brera a exaltat performanța lui Zatopek din motive sportive, cu un titlu pe prima pagină de nouă coloane. Acest lucru i-a atras, în climatul politic al vremii, ostilitateaeditorii, familia Crespi, supărați că s-a pus atât de mult accent pe faptele unui comunist.

În 1954, după ce a scris un articol neplăcut la adresa reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, stârnind o controversă, Gianni Brera a demisionat, cu o decizie irevocabilă, de la Gazzetta. Un coleg și prieten de-al său, Angelo Rovelli, a comentat astfel redacția lui Brera la legendarul ziar roz: "Trebuie spus că regia, în sensul pe care l-aș defini eu ca fiind tehnică sau structurală, nu era în stilul său."vechea" Gazzetta cerea modele futuriste, reconversii, renovări. Gianni Brera era un jurnalist-scriitor, în sensul și personificarea termenului, aspirațiile sale nu coincideau cu un viitor tehnologic".

După ce a părăsit Gazzetta dello Sport, Brera a călătorit în Statele Unite și, la întoarcere, a fondat o revistă sportivă săptămânală, "Sport giallo". La scurt timp după aceea, Gaetano Baldacci l-a chemat la "Giorno", ziarul care tocmai fusese creat de Enrico Mattei, pentru a prelua funcția de redactor al serviciului de sport. A început o aventură care avea să schimbe jurnalismul italian. "Giorno" s-a remarcat imediat pentrunonconformism, nu numai politic (fondatorul Mattei, președintele ENI, spera într-o deschidere spre stânga care să spargă monopolul creștin-democraților și să favorizeze intervenția statului în economie). Noi erau de fapt stilul și limbajul, mai aproape de vorbirea de zi cu zi, și atenția acordată faptelor de uzanță, cinematografiei și televiziunii. Mare, de altfel, era spațiuldedicată sportului.

Brera și-a pus la punct aici stilul și limbajul. În timp ce italiana comună oscila încă între limbajul formal și marginalizarea dialectală (cu zece ani înainte de intervențiile lui Pasolini și Don Milani), Gianni Brera a folosit toate resursele limbii, îndepărtându-se în același timp de modelele paludate și de formele mai banale și recurgând mai mult laextraordinar de inventiv, a inventat din senin nenumărate neologisme. Atât de imaginativă era proza sa încât a rămas celebră declarația lui Umberto Eco, care a descris Brera ca fiind un "Gadda explicat poporului".

Pentru "Il Giorno", Brera a urmărit marile curse de ciclism, Turul Franței și Giro d'Italia, înainte de a se dedica complet fotbalului, fără a înceta însă să iubească profund ciclismul, despre care a scris, printre altele, "Addio bicicletta" și "Coppi e il diavolo", o biografie extraordinară a "Campionissimo" Fausto Coppi, căruia i-a fost prieten înfrățit.

În 1976, Gianni Brera a revenit ca editorialist la "Gazzetta dello Sport". Între timp, a continuat să editeze rubrica "Arcimatto" din "Guerin Sportivo" (al cărei titlu se pare că a fost inspirat de "Elogiul nebuniei" al lui Erasmus din Rotterdam), care nu a fost niciodată întreruptă și a fost menținută până la sfârșit. Aici Brera a scris nu numai despre sport, ci și despre istorie, literatură, artă, vânătoare și pescuit, precum și despre gastronomie.Aceste articole, pe lângă faptul că arată cultura sa, se disting prin absența retoricii și a ipocriziei. Unele dintre ele sunt acum adunate într-o antologie.

După o paranteză ca editorialist la Gazzetta, jurnalistul din San Zenone Po s-a întors la "Giorno" și apoi, în 1979, la "Giornale nuovo", fondat de Indro Montanelli după plecarea sa de la "Corriere della sera" a lui Piero Ottone. Montanelli, pentru a crește tirajul ziarului său, ale cărui vânzări erau în scădere, a lansat numărul de luni, dedicat mai ales reportajelor sportiveDe asemenea, și-a încercat norocul în politică și a candidat la alegerile politice din 1979 și 1983, pe listele Partidului Socialist, de care s-a distanțat mai târziu, candidând în 1987 cu Partidul Radical. Nu a fost ales niciodată, deși a fost foarte aproape de a fi ales în 1979. Se pare că i-a plăcut să țină un discurs la Montecitorio.

În 1982, a fost chemat de Eugenio Scalfari la "La Repubblica", care angajase alte nume mari, precum Alberto Ronchey și Enzo Biagi. Anterior, însă, începuse și o colaborare ocazională, apoi fixă, la emisiunea "Il processo del lunedì", prezentată de Aldo Biscardi, care își amintește: "Știa să se descurce la televizor. Duritatea lui expresivă străpungeaMulte au fost apoi aparițiile televizate ale lui Brera, ca invitat și expert în emisiuni sportive și chiar ca prezentator la televiziunea privată Telelombardia.

Pe 19 decembrie 1992, în timp ce se întorcea de la ritualul cinei de joi, o întâlnire de neuitat cu grupul său de prieteni, pe drumul dintre Codogno și Casalpusterlengo, marele jurnalist și-a pierdut viața într-un accident. Avea 73 de ani.

Brera rămâne de neuitat pentru multe lucruri, printre care și celebra sa teorie "bioistorică", conform căreia caracteristicile sportive ale unui popor depindeau de ethnos, adică de mediul economic, cultural și istoric. Astfel, nordicii erau prin definiție curajoși și cu spirit de atac, iar mediteraneenii erau slabi și, prin urmare, obligați să recurgă la inteligență tactică.

În plus, este aproape imposibil de enumerat toate neologismele care au intrat în limbajul comun și care încă se mai folosesc în redacții și în barurile de sport: mingea de gol, mijlocașul (un nume de cununie elementară la care nimeni nu se gândise vreodată), alunecătorul, forțatul, goleada, goleadorul, libero (e drept, el a inventat numele rolului), melina, incornata, dezlegarea, pretoria, pretorianul,de finisare, atipice... Toate "guvernate" în mintea sa de o bizară muză "mitologică", Eupalla, care îi dădea inspirația pentru a-și scrie articolele. Celebre sunt și poreclele pe care le-a dat multor protagoniști ai fotbalului italian: Rivera a fost rebotezat "Abatino", Riva "Rombo di tuono", Altafini "Conileone", Boninsegna "Bonimba", Causio "Barone", Oriali "Piper" (și atunci cânda jucat prost "Gazzosino"), Pulici "Puliciclone" și așa mai departe. Astăzi, numele său este păstrat viu prin site-uri web, premii literare și jurnalistice. În plus, din 2003, glorioasa arenă din Milano a fost redenumită "Arena Gianni Brera".

Bibliografie

Atletismul. Știința și poezia mândriei fizice, Milano, Sperling & Kupfer, 1949.

Il sesso degli Ercoli, Milano, Rognoni, 1959.

I, Coppi, Milano, Vitagliano, 1960.

Addio bicilcletta, Milano, Longanesi, 1964. Alte ediții: Milano, Rizzoli, 1980; Milano, Baldini & Castoldi, 1997.

Atletism. Cultul omului (împreună cu G. Calvesi), Milano, Longanesi, 1964.

I campioni vi insegnano il calcio, Milano, Longanesi, 1965.

Cupa Mondială 1966. Protagoniștii și istoria lor, Milano, Mondadori, 1966.

Il corpo della ragassa, Milano, Longanesi, 1969. altă ediție: Milano, Baldini & Castoldi, 1996.

Il mestiere del calciatore, Milano, Mondadori, 1972.

La pacciada. Mangiarebere in pianura padana (cu G. Veronelli), Milano, Mondadori, 1973.

Po, Milano, Dalmine, 1973.

Il calcio azzurro ai mondiali, Milano, Campironi, 1974.

Incontri e invettive, Milano, Longanesi, 1974.

Introducere în viața înțeleaptă, Milano, Sigurtà Farmaceutici, 1974.

Storia critica del calcio italiano, Milano, Bompiani, 1975.

L'Arcimatto, Milano, Longanesi, 1977.

Naso bugiardo, Milano, Rizzoli, 1977, republicată sub titlul La ballata del pugile suonato, Milano, Baldini & Castoldi, 1998.

Forza azzurri, Milano, Mondadori, 1978.

63 de meciuri de salvat, Milano, Mondadori, 1978.

Sugestii de viață bună dictate de Francesco Sforza fiului său Galeazzo Maria, publicate de municipalitatea din Milano, 1979.

Una provincia a forma di grappolo d'uva, Milano, Istituto Editoriale Regioni Italiane, 1979.

Coppi și diavolul, Milano, Rizzoli, 1981.

Gente di risaia, Aosta, Musumeci, 1981.

Lombardia, dragostea mea, Lodi, Lodigraf, 1982.

L'arciBrera, Como, Edizioni "Libri" a revistei "Como", 1990.

Legenda Cupei Mondiale, Milano, Pindar, 1990.

Il mio vescovo e le animalesse, Milano, Bompiani, 1984. altă ediție: Milano, Baldini & Castoldi, 1993.

La strada dei vini in Lombardia (cu G. Pifferi și E. Tettamanzi), Como, Pifferi, 1986.

Storie dei Lombardi, Milano, Baldini & Castoldi, 1993.

L'Arcimatto 1960-1966, Milano, Baldini & Castoldi, 1993.

La bocca del leone (l'Arcimatto II 1967-1973), Milano, Baldini & Castoldi, 1995.

La leggenda dei mondiali e il mestiere del calciatore, Milano, Baldini & Castoldi, 1994.

Il principe della zolla (ediție îngrijită de Gianni Mura), Milano, Il Saggiatore, 1994.

L'Anticavallo. Sulle strade del Tour e del Giro, Milano, Baldini & Castoldi, 1997.