Biografie - Eterna soție a Italiei

Sandra Mondaini s-a născut la Milano, la 1 septembrie 1931. Fiica lui Giaci, un cunoscut pictor și umorist din "Bertoldo", a început să joace în teatru la invitația umoristului Marcello Marchesi, un prieten de familie. A fost singura soubrette italiană care a ales, pe vremea când podiumurile încă mai fremătau de rochii de milionari și zâmbete cinemascopice, latura comică a emisiunilor de varietăți, cea pentru care a fostesențiale pentru a putea acționa.

În 1955, a fost chemată de Erminio Macario, care o remarcase cu doi ani înainte ca "fixator generic" într-unul dintre primele programe ale televiziunii italiene.

Alături de marele comediant, Sandra învață umilința meseriei și disciplina de fier a scenei, când cea mai mică greșeală costă o amendă de până la trei mii de lire. Joacă alături de Macario într-o trilogie de spectacole de Amendola și Maccari, obținând un succes extraordinar ("L'uomo si conquista la domenica", 1955-56; "E tu biondina...", 1956-57; "Non sparate alla cicogna!",1957-58).

Cu aceste ocazii, Sandra Mondaini dă dovadă de o mare versatilitate și de un simț al umorului ascuțit; ea afirmă, de asemenea, o nouă imagine a unei soubrette care este, înainte de toate, o actriță strălucitoare și care răstoarnă convențiile luxului și ale farmecului de primadonă franceză.

În 1958, Sandra l-a întâlnit pe tânărul Raimondo Vianello, care patru ani mai târziu (1962) avea să-i devină soțul și colegul ei de viață și de muncă de nedespărțit. Împreună cu Raimondo Vianello și Gino Bramieri, au format o "firmă" simpatică, care a avut succes în "Sayonara Butterfly" (1959) a lui Marcello Marchesi, "Puntoni e Terzoli", o parodie amuzantă a operei lui Puccini.

În sezonul 1959-60, comedianții au prezentat o revistă foarte tradițională, "Un tonomat per Dracula", plină de satiră politică și socială. Apoi, Sandra Mondaini a fost chemată de Garinei și Giovannini pentru a juca în comedia muzicală "Un mandarino per Teo", alături de Walter Chiari, Alberto Bonucci și Ave Ninchi. S-a dedicat apoi în principal televiziunii, în care începuse să lucrezeîn 1953.

Printre experiențele sale teatrale se numără "Fantasy Hour" (piesa după care Billy Wilder a adaptat "Kiss Me, Stupid"), alături de un foarte tânăr Pippo Baudo.

Primul mare succes la televiziune a venit cu emisiunea muzicală "Canzonissima" (1961-62), unde a consacrat personajul Arabella, o temătoare copil prodigios Încă de la începutul anilor 1970, duo-ul Vianello-Mondaini a pus în scenă dramele hilare de zi cu zi ale unui cuplu obișnuit în splendide spectacole de varietăți, cum ar fi "Sai che ti dico?" (1972), "Tante scuse" (1974), "Noi... no" (1977), "Io e la Befana" (1978) și "Stasera niente di nuovo" (1981).

Sandra și Raimondo au devenit astfel cel mai faimos cuplu de la televiziunea italiană, recunoscut pentru umorul politicos și mușcător cu care își animau parodiile de teatru domestic.

În 1982, cuplul s-a mutat la rețelele Fininvest unde, urmăriți de un public din ce în ce mai numeros și mai fidel, au prezentat numeroase emisiuni de varietăți, precum "Attenti a quei due" (1982), "Zig Zag" (1983-86) și emisiunea care le poartă numele: "Sandra e Raimondo Show" (1987). Din 1988, au jucat în sit-com-ul "Casa Vianello", în care cei doi se joacă pe ei înșiși; Sandra joacă rolul unei femei mereuconsort plictisit și niciodată resemnat, care avea să devină o icoană italiană. Succesul formulei a fost transferat și în câteva formate de vară: "Cascina Vianello" (1996) și "I misteri di Cascina Vianello" (1997).

Trecând de la Cutolina, la Sbirulina, la veșnica soție capricioasă, dar credincioasă, Sandra Mondaini a numărat și câteva comedii pe marele ecran în lunga sa carieră: "Noi siamo due evasi" (1959), "Caccia al marito" (1960), "Ferragosto in bikini" (1961) și "Le motorizzate" (1963).

Ultimul său efort în televiziune a fost filmul TV intitulat "Crociera Vianello", în 2008. La sfârșitul aceluiași an, și-a anunțat retragerea de pe scenă, motivată de starea de sănătate din ce în ce mai precară, care nu-i permite să stea în picioare cu ușurință și care a obligat-o să se deplaseze într-un scaun cu rotile din 2005.

A murit la Milano, la 21 septembrie 2010, la vârsta de 79 de ani, la Spitalul San Raffaele, unde fusese internată de aproximativ zece zile.