Biografie - Comedii italiene

Când spui "monstru sacru", niciodată termenul nu a fost atât de potrivit ca în cazul lui Mario Monicelli, o figură istorică a cinematografiei italiene, creator de titluri extraordinare în acel vast catalog care poartă numele de Comedie italiană .

Născut la 16 mai 1915 într-o familie de origine mantuană, Mario Monicelli a crescut în Viareggio anilor 1930, respirând aerul plajelor la modă, pe atunci centrul unei activități literare și artistice pline de viață.

A urmat cursurile liceului clasic Giosuè Carducci și s-a apropiat de cinematografie în Tirrenia, prin prietenia cu Giacomo Forzano, fiul fondatorului studiourilor Pisorno. În acest context, și-a format spiritul toscan caustic și ireverențios specific, care a jucat un rol atât de important în poetica cinematografică a lui Monicelli (multe dintre glumele relatate în celebrul film "Amici miei", devenit uncult al genului, sunt inspirate din episoade reale din tinerețea sa).

După experimentele sale cu pași mărunți și pionierul "Pioggia d'estate", filmat în 1937 cu un grup de prieteni, debutul său ca regizor profesionist a avut loc în 1949, în parteneriat cu Steno, cu filmul "Totò cerca casa". Abil povestitor, străin de orice intelectualism regizoral fumegând, Mario Monicelli are un stil eficient și funcțional, filmele sale curg perfect fără a face să se perceapăprezența camerei.

Unele titluri l-au consemnat pentru totdeauna în istoria cinematografiei: "I soliti ignoti" din 1958 (cu Vittorio Gassman, Marcello Mastroianni, Totò, Claudia Cardinale), considerat de mulți drept prima adevărată piatră de hotar a Comedie italiană La grande guerra" (1959), o frescă comică și antiretorică despre Primul Război Mondial; "L'armata Brancaleone" (1966), în care inventează un Ev Mediu hilar care ne vorbește despre zilele noastre într-un limbaj macaronic improbabil, care a făcut epocă.

Și din nou "La ragazza con la pistola" (1968), deja amintitul "Amici miei" (1975), "Un borghese piccolo piccolo" (1978) și "Il marchese del Grillo" (1981) cu un mare Alberto Sordi, până la lucrări mai recente precum încântătorul "Speriamo che sia femmina" (1985), corozivul "Parenti serpenti" (1992) sau ireverențiosul "Cari fottutissimi amici" (1994, cu Paolo Hendel).

În 1995, cu ocazia împlinirii a 80 de ani, municipalitatea din Viareggio l-a sărbătorit conferindu-i cetățenia de onoare.

A murit prin sinucidere la 29 noiembrie 2010, aruncându-se de la o fereastră a spitalului San Giovanni din Roma, unde era internat pentru cancer de prostată.