Biografie - Teatru romantic

Victor Hugo s-a născut la 26 februarie 1802, la Besançon (Franța). Tatăl său, Leopold-Sigisberg Hugo, general în armata lui Napoleon, l-a urmat pe Iosif Bonaparte în Italia și Spania, iar copiii și soția sa, Sophia Trebuchet, i-au fost alături în călătoriile sale. Restaurația a pus capăt acestei rătăciri. Între 1815 și 1818, Victor a locuit la Paris, în internatul Cordier, unde tatăl său ar fi vrut săa pregătit examenele de admitere la Școala Politehnică.

În schimb, Hugo a părăsit Institutul bine convins să se dedice literaturii, iar în 1819 a fondat "Conservatorul literar" împreună cu fratele său Abel. În 1822, primele sale scrieri de intonație regalistă și catolică, "Ode și poezii diverse", i-au adus o pensie de 1.000 de franci din partea regelui Ludovic al XVIII-lea, pensie care a fost majorată în 1823 pentru publicarea "Han d'Islande". În același an s-a căsătorit cuDin această căsătorie s-au născut cinci copii. Din acești ani datează primele sale contacte cu cercurile romantice pariziene, în primul rând cu Jacques Nodier de la Biblioteca Arsenalului. 1827 apare "Cromwell", piesa a cărei prefață este considerată, pe bună dreptate, manifestul noilor teorii romantice.

În această prefață, în esență, există o încercare de a defini gustul omului modern pentru dramă, gen fondat pe contraste, pe prezența comicului ca și a tragicului, și mai ales a grotescului (imagine a vieții dragă scriitorului), și tradus printr-un vers nou, deschis la resursele libere ale prozei. Experimentalismul stă la baza operelor din această perioadă. GustulOrientului, a arheologilor, a pictorilor precum Delacroix, s-a reflectat în producția sa din anii 1825-28 și a dus la publicarea lucrării "The Orientals".

În 1830, cum "Cromwell" era o dramă prea mare pentru a fi jucată, a adus pe scenă "Hernani" pe baza teoriilor sale. Aceasta a fost bătălia decisivă, iar Victor Hugo a fost recunoscut ca lider al noii școli romantice. Scrierile s-au succedat apoi: opere dramatice ("Marion Delorme" 1831; "Regele se amuză" 1832; "Lucreția Borgia", "Maria Tudor", "RuiBlas", 1838); un roman ("Nôtre Dame de Paris"), patru volume de versuri ("Frunze de toamnă", 1831; "Cântece de amurg", 1835; "Voci interioare", 1837; "Raze și umbre", 1840), iar în 1841 a devenit membru al Academiei Franceze. Două evenimente i-au întrerupt activitatea literară timp de un deceniu, în 1843: moartea fiicei sale Léopoldine și eșecul piesei "Burgraves", carea determinat renunțarea sa la teatru.

În 1845 a fost numit de Ludovic-Filip de Pereche a Franței, iar în 1848 deputat în Adunarea Constituantă, unde a fost unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai președintelui Ludovic Bonaparte. Dar lovitura de stat din 1851 a însemnat pentru el începutul exilului, exil care avea să dureze până la 4 septembrie 1870. Aceștia au fost, din punct de vedere literar, ani foarte rodnici: în 1853 a publicat "Pedepsele", o satiră acerbă împotrivaNapoleon al III-lea, în 1856 "Contemplările", în 1859 prima serie din "Legenda veacurilor" (continuarea va fi publicată în 1877 și 1883), în 1862 "Les Miserables". S-a întors la Paris după prăbușirea celui de-al Treilea Imperiu, a intrat în Senat în 1876 și a murit la 22 mai 1885. Înmormântarea sa a fost apoteotică; trupul său a fost lăsat pentru o noapte sub Arcul de Triumf de pe Champs Elysées și vegheat de doisprezecepoeți.

O altă capodoperă a sa, "Ultima zi a unui condamnat", a fost publicată anonim în 1829.