Biografie - Simfonii eterne

Este, fără îndoială, cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor și locurilor, un titan al gândirii muzicale, ale cărui realizări artistice s-au dovedit a fi de o amploare incalculabilă. Și poate că, în anumite momente ale operei sale, chiar și termenul de "muzică" pare reductiv, unde efortul de transfigurare făcut de geniu pare să transcendă sentimentul uman.

Născut la Bonn (Germania), la 17 decembrie 1770, Beethoven a crescut într-un mediu cultural și familial deloc propice: tatăl său este acuzat de istorici că a fost un cântăreț stângaci și bețiv, capabil doar să risipească puținii bani pe care reușea să-i strângă și să stoarcă abilitățile muzicale ale lui Ludwig până la obsesie, în speranța de a scoate din el un alt Mozart: expediente deexploatare comercială redusă, din fericire fără succes.

Mama, o femeie modestă, dar judicioasă și cinstită, pare să fie marcată de o sănătate precară. A avut șapte copii, dintre care patru au murit prematur.

Temperamentalul Ludwig se vede astfel aruncat în curând în arena supraviețuirii, întărit doar de talentul său precoce.

La vârsta de nouă ani, a început să studieze mai regulat cu Christian Neefe, organistul curții, la paisprezece ani era deja organistul Capelei Prințului Electoral (cu un an înainte de a-și pierde mama, eveniment care l-a traumatizat), iar la scurt timp, multi-instrumentist ca și fratele său în muzică Amadeus, a cântat în orchestra teatrului.

În 1792, părăsește Bonnul pentru mult mai animata Viena, orașul care avea să-l aprecieze cel mai mult și unde va rămâne pentru tot restul vieții. Abilitățile sale de improvizație, bazate pe asalturi premeditate asupra pianului până atunci subțirel, alternând cu o dulceață nemaivăzută, au șocat publicul.

Operele sale, la început influențate de clasicii din toate timpurile (Haydn, Mozart), dar deja marcate de o personalitate copleșitoare, apoi din ce în ce mai îndrăznețe și inovatoare, zguduie ritmul leneș al vieții artistice, semănând panică estetică, aruncându-i pe cei care au urechi și inimă să audă, în abisurile teribile ale conștiinței.

Deși a fost idolatrizat, în primul rând de nobilii vremii care se întreceau pentru a-i asigura rentele viagere și pentru a se vedea onorați pe frontispiciile operelor sale, chiar dacă a scris muzică în funcție de propriile nevoi expresive și nu în funcție de comenzi (primul artist din istorie), odată cu el o fisură, o ruptură între realizările artistice și public va deveni din ce în ce mai insesizabilă.

Ultimele lucrări, scrise deja în surdină totală, stau mărturie, incunabule ezoterice pentru compozitorii care vor veni.

Gândul auditiv îl lovește de la o vârstă fragedă, provocându-i crize la limita sinuciderii și intensificându-i detașarea orgolioasă față de lume, rezultat nu al unui dispreț banal, ci al umilinței de a nu se putea bucura de compania celorlalți în mod simplu. Doar plimbările în mediul rural îi oferă puțină liniște, dar, cu timpul, pentru a comunica cu el, prietenii vor trebui să-i pună întrebările pentruscris, construind pentru posteritate celebrele "cărți de conversație".

Nici măcar dragostea, căutată printre nobilele cu sânge albastru (frecventatoare ale mediului său obișnuit), nu i-a fost prielnică: poate din cauza nesimțirii iubitei, imobile ca niște gazele hipnotizate în fața acelui leu indomabil, sau poate din cauza unor prejudecăți sociale insurmontabile, nobila neputându-se împerechea cu burghezul, cu umilul servitor al celor șapte note.

Dornic de căldură familială, el nu a găsit o cale mai bună decât să o extorcheze cu forța de la nepotul său Karl, orfan de tată, care a fost determinat chiar de atențiile sufocante ale unchiului său, în concurență rușinoasă cu mama sa naturală, să se sinucidă, din fericire, fără succes.

La 7 mai 1824, la Viena, Beethoven apare pentru ultima oară în public, pentru audiția celebrei sale "Simfonii a IX-a". Publicul izbucnește în aplauze furtunoase. Așezat lângă dirijor, cu spatele la public, compozitorul răsfoiește partitura, inhibat material să audă ceea ce el însuși a născut. Trebuie să-l oblige să se întoarcă pentru a putea vedeaimensul succes al operei sale.

La 26 martie 1827, a cedat în fața maladiilor care îl chinuiau de ceva vreme (gută, reumatism, ciroză hepatică), a ridicat pumnul spre cer, așa cum o celebră imagine romantică ar fi spus, și a murit de hidropizie. Înmormântarea sa a fost una dintre cele mai colosale organizate vreodată, întregul oraș a fost uimit.

Într-un colț, printre oratoriile funebre ale lui Grillparzer și ale unor eminenți politicieni și personalități culturale, un personaj anonim și melancolic, care l-a ales ca divinitate pe geniul din Bonn, observă scena: este Franz Schubert. Se va alătura divinității în anul următor, la doar 31 de ani, și va pretinde să fie înmormântat alături de el.