Biografie - Arta de a educa publicul

Marele regizor italian Luigi Comencini s-a născut la Salò, în provincia Brescia, la 8 iunie 1916. Pe lângă vasta și calitativa sa producție cinematografică, Comencini este amintit pentru că a fost unul dintre promotorii, alături de Alberto Lattuada și Mario Ferrari, ai Cineteca Italiana, prima arhivă de filme din Italia.

După ce a renunțat la diploma de arhitectură, Luigi Comencini s-a orientat spre jurnalism după război și a devenit critic de film; a lucrat pentru "L'Avanti!", apoi a trecut la săptămânalul "Il Tempo".

La vârsta de treizeci de ani, în 1946, debutează ca regizor cu documentarul "Bambini in città" (Copii în oraș); doi ani mai târziu semnează primul său lungmetraj cu "Probito rubare" (Interzis să furi). Începutul carierei lui Comencini a fost caracterizat de dorința de a realiza filme despre tineri: de la "Proibito rubare" (1948, cu Adolfo Celi), despre viața dificilă a tinerilor napoletani, la "La finestra sulLuna Park" (1956) relatează încercarea unui tată emigrant de a-și recupera relația cu fiul său, plecat de mult timp.

După "Împăratul din Capri" (1949, cu Totò), marele succes a venit cu dipticul "Pâine, iubire și fantezie" (1953) și "Pâine, iubire și gelozie" (1954), ambele cu Vittorio De Sica și Gina Lollobrigida; sunt anii în care cinematografia se dedică acelui neorealism roz care avea să destineze o avere considerabilă în Italia. Iar Comencini intră cu aceste opere printre cele mai semnificative și apreciate exemplede curent.

La începutul anilor '60, Comencini a fost unul dintre protagoniștii genezei comediei italiene: cea mai importantă lucrare a sa din această perioadă este poate "Tutti a casa" (1960, cu Alberto Sordi și Eduardo De Filippo), o evocare înțepătoare a comportamentului italienilor imediat după armistițiul din 8 septembrie 1943. Printre alte lucrări se numără "A cavallo della tigre" (1961, cu Nino Manfredi și Gian Maria Volontè),film de închisoare cu un puternic impact narativ, "Il commissario" (1962, cu Alberto Sordi), un noir cu elemente trandafir înainte de vreme și "La ragazza di Bube" (1963, cu Claudia Cardinale). A semnat și un capitol, al cincilea, din saga Don Camillo: "Il Compagno Don Camillo" (1965, cu Gino Cervi și Fernandel).

Mai târziu, a revenit la tema copiilor; reprezentarea universului copiilor părea să fie obiectivul său cel mai drag: astfel, a realizat "Incompreso: vita col figlio" (1964), o reducție a romanului omonim al lui Florence Montgomery; în 1971, a filmat pentru televiziunea italiană "Aventurile lui Pinocchio", cu un mare Nino Manfredi în rolul lui Geppetto, Franco Franchi și Ciccio Ingrassia în rolurile luiPisica și Vulpea, iar Gina Lollobrigida în rolul Zânei Albastre. Apoi, în 1984, tot pentru televiziune, a realizat "Cuore" (cu Johnny Dorelli, Giuliana De Sio și Eduardo De Filippo). Aceste ultime lucrări, extrase din romanele lui Carlo Collodi și, respectiv, Edmondo De Amicis, erau destinate să rămână în memoria a generații de telespectatori. În splendidul "Voltati, Eugenio" (1980), aregizorul investighează relațiile dintre diferite generații, păstrând o anumită rigoare, dar fără să lipsească ironia senină de care este capabil.

Tot din anii '70 sunt lucrări precum "Lo scopone scientifico" (1972, cu Bette Davis, Silvana Mangano și Alberto Sordi), "La donna della domenica" (1975, cu Jacqueline Bisset și Marcello Mastroianni), un roman polițist satiric, "Il gatto" (1977), "L'ingorgo, una storia impossibile" (1978), "Cercasi Gesù" (1981).

Filmele ulterioare - "La Storia" (1986, bazat pe romanul Elsei Morante), "La Boheme" (1987), "Un ragazzo di Calabria" (1987), "Buon Natale, buon anno" (1989, cu Virna Lisi), "Marcellino pane e vino" (1991, cu Ida Di Benedetto) - nu sunt poate prea convingătoare; odată cu trecerea timpului și cu problemele de sănătate, Luigi Comencini a abandonat activitatea.

Apoi, fiicele lor, Francesca și Cristina, au preluat profesia de regizor și, într-un fel, continuitatea artistică a tatălui lor a fost garantată. Francesca Comencini a spus următoarele: E ca și cum eu și sora mea, Cristina, am fi împărțit moștenirea lui în ceea ce privește temele și limbajul. Iubea personajele fragile, personajele zdrobite de societate, cele mai slabe, ca și copiii, în fond. Și le urmărea și le însoțea cu mare emoție și participare, pentru că era mereu de partea antieroilor. ".

Tot în cuvintele Francescăi, se poate găsi un bun rezumat al semnificației sociale a operei tatălui ei: " Ceea ce m-a făcut întotdeauna să admir opera tatălui meu a fost claritatea și concentrarea sa asupra publicului. Angajamentul său pentru popularizare și educare. De aceea nu a snopit niciodată subiectele populare, cu atât mai puțin televiziunea, așa cum au făcut-o atâția autori. Și de aceea cred că a avut marele merit, alături de alții, de a fi format nu numai telespectatori, ci șiși a cetățenilor ".

Luigi Comencini a încetat din viață la Roma, la 6 aprilie 2007, la vârsta de 90 de ani.