Biografie - O minunată călătorie poetică

Salvatore Quasimodo s-a născut la Modica, în provincia Ragusa, la 20 august 1901 și și-a petrecut anii copilăriei în micile orașe din Sicilia, urmându-l pe tatăl său Gaetano, șef de gară la Căile Ferate de Stat. După teribilul cutremur din 1908, s-a mutat la Messina, unde tatăl său a fost chemat să reorganizeze gara locală: inițial vagoanele de tren au fost casa lor, deoareces-a întâmplat pentru mulți alți supraviețuitori.

Această experiență tragică și timpurie a durerii va lăsa o amprentă profundă în sufletul poetului.

În orașul de la Strâmtoare, Salvatore Quasimodo și-a completat studiile până la absolvirea, în 1919, a Institutului Tehnic "A. M. Jaci", secția de fizică și matematică. Din acea perioadă datează un eveniment de o importanță fundamentală pentru formarea sa umană și artistică: începutul asocierii sale de o viață cu Salvatore Pugliatti și Giorgio La Pira.

În timpul anilor de la Messina, Quasimodo a început să scrie versuri pe care le-a publicat în reviste simboliste locale.

După absolvirea facultății, abia la 18 ani, Quasimodo părăsește Sicilia, cu care întreținea o legătură oedipiană, și se stabilește la Roma.

În acest timp, a continuat să scrie versuri și a studiat latina și greaca la monseniorul Rampolla del Tindaro, în statul Vatican.

În 1926, a fost angajat la Ministerul Lucrărilor Publice și repartizat la inginerii civili din Reggio Calabria. Munca sa de topograf, care era obositoare pentru el și care nu avea nicio legătură cu interesele sale literare, a părut însă să-l îndepărteze tot mai mult de poezie și, poate pentru prima dată, a trebuit să considere că ambițiile sale poetice au naufragiat pentru totdeauna.

Cu toate acestea, apropierea de Sicilia, reluarea contactelor cu prietenii din Messina din prima tinerețe și, mai presus de toate, revigorarea prieteniei cu Salvatore Pugliatti, distins jurist și fin cunoscător al poeziei, aveau să reaprindă voința latentă și să-l determine pe Quasimodo să reia versurile deceniului roman, să le revizuiască și să le adauge altele noi.

Astfel, primul nucleu al "Acque e terre" s-a născut în contextul messinez. În 1929, a plecat la Florența, unde cumnatul său, Elio Vittorini, l-a introdus în mediul "Solaria", prezentându-i prietenii literari: de la Alessandro Bonsanti la Arturo Loira, Gianna Manzini și Eugenio Montale, care și-au dat repede seama de talentul tânărului sicilian. Tocmai pentru edițiile din "Solaria" (care aua publicat câteva dintre poemele lui Quasimodo), "Acque e terre", prima carte din istoria poetică a lui Quasimodo, a fost publicată în 1930 și a fost primită cu entuziasm de către critici, care au salutat nașterea unui nou poet.

În 1932, Quasimodo a câștigat premiul Antico Fattore, sponsorizat de revistă, iar în același an, "Oboe sommerso" a fost publicat de "circoli". În 1934, s-a mutat la Milano, oraș care avea să marcheze un moment de cotitură deosebit de important în viața sa, nu numai din punct de vedere artistic. Primit în grupul "corrente", s-a aflat în centrul unui fel de societate literară, din care făceau parte și poeți,muzicieni, pictori, sculptori.

În 1936, a publicat "Erato e Apòllion", împreună cu G. Scheiwiller, cu care se încheie faza ermetică a poeziei sale. În 1938, a renunțat la slujba de inginer civil și și-a început activitatea editorială ca secretar al lui Cesare Zavattini, care l-a făcut ulterior să intre în redacția săptămânalului "Il Tempo". 1938 a fost anul publicării primei sale colecții antologice importante, "Poesie", cu un eseuintroducere de Oreste Macrì, care rămâne printre contribuțiile fundamentale ale criticii lui Quasimodo. Între timp, poetul colaborează la principala revistă a ermetismului, "letteratura" florentină.

În 1939-1940, Quasimodo a finalizat traducerea poemelor lirice grecești, care a apărut în 1942 și care, datorită valorii sale de creație originală, va fi ulterior republicată și revizuită de mai multe ori. 1942 a fost anul în care a apărut și "Ed è subito sera".

În 1941, i s-a acordat catedra de literatură italiană la Conservatorul de Muzică "Giuseppe Verdi" din Milano pentru o faimă evidentă. Quasimodo a predat până în anul morții sale.

În timpul războiului, în ciuda a mii de dificultăți, Quasimodo a continuat să lucreze din greu: în timp ce continua să scrie versuri, a tradus mai multe Carmina de Catullu, părți din Odiseea, Floarea Georgică, Evanghelia după Ioan, Epidus Rex de Sofocle (lucrări care vor vedea lumina tiparului după eliberare). Quasimodo va continua această activitate de traducător și în anii următori,în paralel cu producția proprie și cu rezultate excepționale, grație experienței sale rafinate de scriitor. Printre numeroasele sale traduceri se numără: Ruskin, Eschil, Shakespeare, Molière, dar și Cummings, Neruda, Aiken, Euripide, Eluard (acesta din urmă publicat postum).

În 1947 apare prima sa colecție postbelică, "Giorno dopo giorno" (Zi după zi), o carte care marchează un punct de cotitură în poezia lui Quasimodo. Poezia lui Quasimodo depășește aproape întotdeauna obstacolul retoricii și se situează pe un plan mai înalt decât poezia europeană echivalentă din acei ani. Poetul, sensibil la timpul istoric în care trăiește, abordează teme sociale și etice și, în consecință, își variază stilul.Poemul care simbolizează acest punct de cotitură, care deschide și colecția, este "Alle fronde dei salici".

În 1949 a fost publicat "La vita non è un sogno" (Viața nu este un vis), inspirat tot de climatul de rezistență.

În 1950 Quasimodo a primit premiul San Babila, iar în 1953 premiul Etna-Taormina, împreună cu Dylan Thomas. 1954 a apărut "Il falso e vero verde", o carte de criză, cu care a început o a treia etapă a poeziei lui Quasimodo, care reflectă un climat politic schimbat. De la temele antebelice și postbelice, a trecut treptat la cele ale consumismului, tehnologiei, neocapitalismului, tipice pentru acea"civilizația atomului" pe care poetul o denunță în timp ce se repliază pe el însuși și își schimbă din nou instrumentarul poetic. Limbajul redevine complex, mai aspru, și stârnește perplexitatea celor care ar vrea ca poetul să fie mereu același. 1958 a fost anul publicării unei antologii de poezie italiană postbelică; în același an a făcut o călătorie în URSS, în timpul căreia a fost impresionat deatac de cord, care a fost urmat de o lungă ședere la Spitalul Botkin din Moscova.

La 10 decembrie 1959, la Stockholm, Salvatore Quasimodo a primit distincția Premiul Nobel pentru Literatură Premiul Nobel a fost urmat de numeroase scrieri și articole despre opera sa, cu o nouă creștere a numărului de traduceri. În 1960, Universitatea din Messina i-a acordat o diplomă onorifică, precum și cetățenia de onoare a aceluiași municipiu.

Ultima sa lucrare, "Give and Take", datează din 1966: este o culegere care reprezintă o relatare a vieții sale, aproape un testament spiritual (poetul avea să moară doar doi ani mai târziu). În 1967, Universitatea Oxford i-a acordat o diplomă onorifică.

Suferind un atac cerebral la Amalfi, unde prezida un premiu de poezie, Quasimodo a murit la 14 iunie 1968, în mașina care îl însoțea la Napoli.

Operele poetului laureat al Premiului Nobel sunt traduse în patruzeci de limbi și sunt studiate în toate țările lumii.