Biografie - Principii pentru principii

Niccolò Machiavelli, scriitor, istoric, om de stat și filozof italian, este, fără îndoială, una dintre cele mai importante figuri din istoria literaturii. Gândirea sa a lăsat o amprentă de neșters în domeniul studiului organizării politice și juridice, grație, în special, unei elaborări a gândirii politice extrem de originale pentru epoca sa, elaborare care l-a condus lamaturizează o separare clară, din punct de vedere practic, a politicii de moralitate.

Născut la Florența în 1469 într-o familie veche, dar decăzută, încă din adolescență a fost familiarizat cu clasicii latini. Și-a început cariera în guvernul republicii florentine la căderea lui Girolamo Savonarola. Ales gonfalonier Pier Soderini, a devenit mai întâi secretar al celei de-a doua cancelarii și apoi secretar al Consiliului celor Zece. A îndeplinit misiuni delicatefuncții diplomatice la curtea Franței (1504, 1510-11), la Sfântul Scaun (1506) și la curtea imperială a Germaniei (1507-1508), ceea ce l-a ajutat nu puțin în dezvoltarea sistemului său de gândire; în plus, a întreținut comunicări oficiale între organismele guvernamentale centrale și ambasadorii și oficialii armatei angajați la curțile străine sau pe teritoriul florentin.

Așa cum remarca marele istoric literar al secolului al XIX-lea Francesco De Sanctis, Machiavelli, prin știința sa politică, teoretizează emanciparea omului de influențele elementelor supranaturale și fantastice create de cei puternici, nu numai pentru că conceptul de providență superioară (sau Fortuna) care guvernează treburile umane este flancat de conceptul de om creator al istoriei (grațieputerea spiritului și a inteligenței sale), dar mai ales pentru că noțiunea de supunere față de "auctoritates", care predispun și ordonează totul (și, desigur, legiferează), este înlocuită cu o abordare care ține cont de observarea realității în "adevărul său efectual", așa cum îl definește scriitorul. Coborând pe terenul praxisului, el propune așadarcă în locul așa-numitei "morale", un set de reguli abstracte care sunt adesea ignorate de indivizi, ar trebui înlocuite cu regulile practicii politice de zi cu zi, care nu au nimic de-a face cu morala, cu atât mai puțin cu morala religioasă. Și trebuie ținut cont de faptul că, atunci când Machiavelli a scris, morala era identificată aproape exclusiv cu moralitateareligioasă, deoarece ideea unei morale laice este încă departe de a se contura.

Pe de altă parte, în ceea ce privește reflecția instituțională, Machiavelli face noi pași înainte față de logica timpului său, grație faptului că înlocuiește conceptul de fief cu cel modern și mai larg de stat, care, așa cum subliniază de mai multe ori în scrierile sale, trebuie să fie riguros separat de puterea religioasă. De fapt, un stat demn de acest nume și dispus să acționezeConsecventă cu noua logică stabilită de florentin, ea nu-și putea subordona acțiunile unor reguli impuse de o autoritate care să coboare asupra ei "de sus", ca să spunem așa. Cu destulă îndrăzneală, Machiavelli merge până la a spune, deși într-un mod încă imatur și embrionar, că tocmai Biserica trebuie să fie subordonată statului

Este important să subliniem că reflecțiile lui Machiavelli își trag întotdeauna "humusul" și rațiunea de a fi dintr-o analiză realistă a faptelor, așa cum se prezintă ele unei priviri imparțiale și fără prejudecăți. Cu alte cuvinte, ca să mă exprim mai crud, din experiența cotidiană. Această realitate faptică și această cotidianitate îl influențează pe prinț la fel de mult ca și pesavant, deci atât din punct de vedere privat, "ca om", cât și din punct de vedere mai general politic, "ca conducător", ceea ce înseamnă că există o dublă mișcare în realitate, cea a cotidianului, a cotidianului, și cea a faptului politic, care este cu siguranță mai complexă și mai greu de înțeles.

În orice caz, misiunile sale diplomatice în Italia i-au oferit ocazia de a-i cunoaște pe unii dintre prinți și de a observa la fața locului diferențele de guvernare și de direcție politică; în special, a ajuns să-l cunoască și să lucreze pentru Cesare Borgia și, cu această ocazie, s-a arătat interesat de istețimea politică și de mâna de fier de care dădea dovadă tiranul (care aveași-a stabilit recent un domeniu personal centrat pe Urbino).

Tocmai de aici, mai târziu, în majoritatea scrierilor sale, va schița analize politice foarte realiste ale situației din vremea sa, comparând-o cu exemple din istorie (în special din istoria romană).

De exemplu, în cea mai faimoasă lucrare a sa, "Prințul" (scrisă în anii 1513-14, dar publicată pe hârtie abia în 1532), el analizează diferitele tipuri de principate și armate, încercând să schițeze calitățile necesare unui prinț pentru a cuceri și a menține un stat și pentru a obține sprijinul respectuos al supușilor săi. Grație experienței sale valoroase, el schițează figura principeluiconducător ideal, capabil să dețină un stat puternic și să facă față cu succes atât atacurilor externe, cât și revoltelor supușilor săi, fără a fi prea constrâns de considerații morale, ci doar de evaluări politice realiste. De exemplu, dacă "realitatea efectivă a lucrurilor" se prezintă ca fiind violentă și dominată de luptă, prințul va trebui să se impună prin forță.

Convingerea, de altfel, este că este mai bine să fii mai degrabă temut decât iubit. Desigur, în adevăr, ar fi de dorit să le obții pe amândouă, dar, trebuind să aleagă (întrucât este dificil să combini cele două calități), pentru un prinț prima este mult mai sigură. Potrivit lui Machiavelli, așadar, un prinț ar trebui să fie interesat doar de putere și să se simtă legat doar de acele reguli (trasatede istorie) care conduc acțiunile politice spre succes, depășind obstacolele imprevizibile și incalculabile puse în joc de Noroc.

Scriitorul a avut însă ocazia să se aplice și ca om politic, din păcate nu cu mare noroc. Încă din 1500, pe când se afla la curtea lui Cesare Borgia, în timpul unei tabere militare, și-a dat seama că mercenarii străini erau mai slabi decât italienii. A organizat atunci o miliție populară cu care să asigure apărarea patriotică a binelui comun al Republicii deFlorența (a fost însărcinat cu organizarea apărării militare a Florenței între 1503 și 1506). Această miliție a eșuat însă la prima sa acțiune, în 1512, împotriva infanteriei spaniole din Prato, și astfel s-a decis soarta Republicii și a carierei lui Machiavelli. După sfârșitul Republicii de la Florența, familia de Medici a recâștigat puterea asupra Florenței cu ajutorul spaniolilor și al Sfântului Scaun și aMachiavelli este demis.

În 1513, în urma unui complot eșuat, a fost arestat pe nedrept și torturat. La scurt timp după alegerea papei Leon al X-lea (din familia de Medici), i s-a acordat în sfârșit libertatea. S-a retras apoi la Sant'Andrea, la moșia sa. În acest fel de exil, a scris cele mai importante opere ale sale. Ulterior, în ciuda încercărilor sale de a câștiga favorurile noilor săi conducători, nu a reușit săobține în noul guvern o poziție similară cu cea din trecut. A murit la 21 iunie 1527.

Printre celelalte opere ale marelui gânditor se numără nuvela "Belfagor" și celebra comedie "La Mandragola", două capodopere care ne fac să regretăm că Machiavelli nu s-a dedicat niciodată teatrului.

Cu toate acestea, chiar și astăzi, când se vorbește de "machiavelism", se înțelege, nu pe bună dreptate, o tactică politică ce urmărește, fără respect pentru moralitate, mărirea propriei puteri și averi, de unde și faimosul motto (pe care Machiavelli se pare că nu l-a rostit niciodată), "scopul justifică mijloacele".