Biografie - Cronici din suprarealism

Dino Buzzati s-a născut la 16 octombrie 1906, la San Pellegrino, lângă Belluno. Încă de mic s-au manifestat în el interesele, temele și pasiunile viitorului scriitor, cărora le va rămâne fidel toată viața: poezia, muzica (a studiat vioara și pianul, și nu trebuie uitat că în viitor va scrie și câteva librete de operă), desenul și muntele, adevăratul său tovarăș...copilărie, căruia îi este dedicat și primul său roman, "Barnabo din munți".

Când avea doar paisprezece ani, a rămas orfan de iubitul său tată, care a murit de cancer la pancreas. Evenimentul l-a supărat atât de mult pe tânărul Buzzati, încât multă vreme a trăit cu obsesia de a fi lovit de aceeași boală. După studiile obișnuite, la care s-a dovedit a fi bun și sârguincios, dar nimic mai mult, a plecat la cazarma din orașul său pentru a-și face serviciul militar: șase lunia școlii de ofițeri stagiari, trei luni ca subofițer (sergent) și patru luni ca sublocotenent.

Scriitor în devenire, încă din tinerețe a ținut un jurnal în care își nota opiniile și evenimentele. De fapt, dorința și visul de a se dedica profesional oricărei meserii care implica scrisul prindea tot mai mult contur în el. Era foarte atras de jurnalism, de pildă, iar în iulie 1928, chiar înainte de a-și termina studiile de drept, s-a angajat laDupă absolvire, însă, a început să colaboreze cu săptămânalul "Il popolo di Lombardia" și, la scurt timp, a publicat "Barnabo delle montagne", care s-a bucurat de succes. Din păcate, nu aceeași soartă a avut și cea de-a doua operă narativă a sa, "Il segreto del Bosco Vecchio", care a fost întâmpinată cu o indiferență substanțială.

În ianuarie 1939, a predat manuscrisul capodoperei sale, cea mai iubită și mai cunoscută carte a sa, "Deșertul tătarilor", care avea să devină o emblemă a literaturii secolului XX. Romanul este povestea unui tânăr soldat, Giovanni Drogo, care își începe cariera în fortăreața Bastiani, care se află izolată la marginea unui regat imaginar, într-un timp neprecizat. Dacă...Inițial, pentru Drogo, acea fortăreață este un loc închis, inospitalier, care nu-i oferă niciun viitor, dar, pe măsură ce trece timpul, se obișnuiește cu ea, până când nu mai vrea (și nu mai poate) să o părăsească, atât din cauza pierderii contactului cu restul lumii, cât și din cauza speranței constante că într-o zi tătarii, din deșert, vor ataca fortăreața. Este clar, așadar, că într-un astfel de roman este fundamentalalegorie care este dezvoltată acolo, deși nu se renunță niciodată la verosimilitatea situațiilor și la descrierea atentă a unor personaje care devin aproape niște tipuri.

Viața lui Drogo simbolizează viața umană, presată de trecerea timpului și de singurătate, într-o lume, reprezentată de cetate, alcătuită din legi absurde și speranțe zadarnice. Un alt aspect subliniat de Buzzati este modul în care oamenii continuă să se amăgească pe ei înșiși: Drogo își repetă continuu că "important este încă să începi" și continuă să își crească speranțele, deșiBuzzati pare să ne spună, prin acest roman, că este mai bine ca omul să dorească puțin, să știe să se mulțumească, pentru că lumea, jocul vieții, nu prea acordă prea mult și este gata să dezamăgească cele mai temerare sau mai nobile ambiții.

Primul cititor care a primit manuscrisul a fost prietenul său Arturo Brambilla, care, după o lectură entuziastă, l-a transmis lui Leo Longanesi, care pregătea o nouă colecție pentru Rizzoli, intitulată "Sofà delle Muse". La recomandarea lui Indro Montanelli, acesta din urmă a fost de acord cu publicarea lui; totuși, într-o scrisoare, Longanesi l-a rugat pe autor să schimbe titlul inițial în "Fortăreața", pentru aevita orice aluzie la războiul iminent. Buzzati s-a îmbarcat apoi la Napoli pe nava Colombo și a plecat la Addis Abeba, ca reporter și fotoreporter, corespondent special pentru "Corriere della Sera". Era anul 1939, iar cel de-al Doilea Război Mondial era la tot pasul. În anul următor, de fapt, a plecat din același port ca corespondent de război pe crucișătorul Fiume. A participat camartor, la bătăliile de la Capo Teulada și Capo Matapan și la cea de-a doua bătălie de la Sirte, trimițând articolele sale la ziar. De asemenea, "Cronica orelor memorabile" a fost cea care a apărut pe prima pagină a "Corriere della Sera" la 25 aprilie 1945, Ziua Eliberării.

În 1949, a apărut volumul de povestiri "Frica la Scala", iar în luna iunie a aceluiași an a fost trimis de "Corriere della Sera" să urmărească Giro d'Italia. În 1950, editura Neri Pozza din Vicenza a tipărit prima ediție a celor 88 de bucăți din "In quel preciso momento", o colecție de note, povestiri și digresiuni, iar patru ani mai târziu, volumul de povestiri "Il crollo dellaBaliverna", cu care a câștigat, ex aequo cu Cardarelli, Premio Napoli.

În ianuarie 1957, îl înlocuiește temporar pe Leonardo Borgese în funcția de critic de artă la "Corriere". Lucrează și la "Domenica del Corriere", ocupându-se în principal de titluri și legende. Compune câteva poezii, care vor face parte din poemul "Căpitanul Pic". În 1958 apare volumul "Poveștile pictate", prezentat cu ocazia expoziției personale de pictură a scriitorului, inaugurată la 21noiembrie la Galeria Re Magi din Milano.

La 8 iunie 1961, mama sa a murit și, doi ani mai târziu, a scris cronica interioară a acestei înmormântări în elzeviro-ul "I due autisti" (Cei doi șoferi). Au urmat ani de călătorii ca corespondent de ziar. La 8 decembrie 1966, s-a căsătorit cu Almerina Antoniazzi, femeia care, deși la distanță și într-o perspectivă ficțională, l-a inspirat să scrie chinuitorul "Un amore" (O poveste de dragoste).

În 1970, a primit premiul de jurnalism "Mario Massai" pentru articolele publicate în "Corriere della Sera" în vara anului 1969, în care a comentat coborârea omului pe Lună. La 27 februarie 1971, opera într-un act și trei sferturi "Fontana" a lui Mario Buganelli, bazată pe nuvela "Non aspettavamo altro", a fost reprezentată la Trieste.

Editura Garzanti a publicat, cu legendele adăugate, foile ex-votos pictate de Buzzati "I miracoli di Val Morel", în timp ce Mondadori a publicat volumul de povestiri și eseuri "Le notti difficile".

Între timp, și-a continuat și activitatea de pictor și ilustrator, o pasiune subterană pe care nu a abandonat-o. În ciuda abordării sale esențialmente amatoricești, picturile sale au fost totuși apreciate de admiratori și i-au fost dedicate mai multe expoziții.

În 1971 a început să resimtă simptomele bolii (o tumoare pancreatică, la fel ca și tatăl său) care avea să îl ducă la moarte.

În octombrie, a expus la Galleria Castello din Trento, iar în noiembrie la Galleria Lo Spazio din Roma, unde a fost prezentat volumul "Buzzati, pittore", care conține judecăți ale criticilor, scriitorilor și jurnaliștilor, iar Garzanti a publicat "I miracoli di Val Morel", în timp ce Mondadori a publicat ultima sa colecție de povestiri și elzeviri.

O serie de întâlniri cu Yves Panafieu în timpul verii și înregistrările acestor conversații stau la baza cărții-interviu "Dino Buzzati: un autoritratto" (Dino Buzzati: un autoportret), care va fi publicată în 1973 la editura Mondadori.

La 8 decembrie, Buzzati a intrat într-o clinică și a murit la 28 ianuarie 1972.