Biografie - Think pink

• Roger Waters în anii 2000

Vorbind despre Roger Waters și viața sa înseamnă în mod inevitabil să urmeze, ca într-un filigran, calea glorioasă a Pink Floyd o trupă rock extrem de inventivă, cu accente psihedelice. Totul a început în 1965, când Syd Barrett, Bob Close, Rick Wright, Nick Mason și Roger Waters s-au reunit într-un grup numit Sigma 6 . Waters luase de mult timp lecții de bas și armonie de la un profesor din orașul său natal și a dat imediat dovadă de o creativitate remarcabilă și de o curiozitate insațiabilă față de muzica pop care circula la acea vreme.

George Roger Waters (născut la 6 septembrie 1943 în Great Bookham, Anglia) a participat la începutul anilor 1960 la Campania pentru dezarmare nucleară, aceasta fiind de fapt prima sa apariție publică.

Într-o notă biografică, iată cum își descrie primii pași ca muzician:

" Studiam arhitectura la Regent Street Polytechnic, unde am format mai multe trupe. Nu era ceva serios, nu cântam pentru public. Aveam mai multe nume, unul grozav era Meggadeaths. Ne petreceam timpul gândindu-ne cum să cheltuim banii pe care urma să-i facem." Am investit o parte din subvenții într-o chitară spaniolă și am luat două lecții la Centrul de Chitară Spaniolă, dar nu am reușit să mă descurc cu toată lumeaacele exerciții. În facultăți, există întotdeauna o cameră în care oamenii au gravitație cu instrumentele lor sau alte lucruri. Dacă mă gândesc în urmă, cu siguranță că aveam o chitară încă dinainte, pentru că îmi amintesc că am învățat să cânt "Shanty Town". Eram complet dezinteresat de ceea ce făceam în facultate. În această țară, arhitectura este atât de compromisă cu factorul economic, încâtM-am enervat foarte tare în acel moment, moment în care am început să-mi cheltui toate alocațiile pe instrumente muzicale, ca toată lumea. Îmi amintesc că am strigat la un director de bancă și i-am spus că voi fi atât de bogat într-o zi, în timp ce ceream un împrumut de 10 lire sterline. Am învățat vreo 80 de cântece, toate de la Stones ".

După o scurtă perioadă de timp, însă, grupul s-a destrămat și toți membrii fondatori și-au continuat activitatea muzicală mergând pe drumuri separate. Ulterior, s-a format un nou grup format dintr-un chitarist (Syd Barrett), un basist (Roger Waters), un claviaturist (Rick Wright) și un toboșar (Nick Mason). Grupul și-a schimbat numele de mai multe ori, devenind din când în când "The Screaming Abdabs","T-Set", "The Architectural Abdabs", "The Pink Floyd Sound".

Pe termen lung, pentru grup în ansamblul său, acesta din urmă a părut cel mai "nobil" și mai semnificativ nume. S-a dezbătut și s-a elucidat mult asupra originii acestui nume ciudat, dar acum este bine stabilit că este produsul unirii numelor jazzmanului Pink Anderson și bluesmanului Floyd Council. Primele apariții ale grupului au avut loc la "Marquee" din Londra, un local care a devenit nava amiral a culturii undergroundÎn timpul spectacolelor pe care le susțineau în acest loc, Pink Floyd se întindeau în "suite" interminabile care îi trimiteau pe tinerii spectatori în extaz. Erau zorii epocii "psihedelice", care, odată ajunsă la maturitate, i-a avut pe Pink Floyd printre cei mai idiomatici și ingenioși cântăreți.

La "Marquee", Pink Floyd și-a întâlnit primul manager, Peter Jenner, "demiurgul" care a reușit să le obțină un contract săptămânal cu London Free School. În timpul uneia dintre aceste întâlniri, Floyd a folosit un proiector de diapozitive, îndreptat direct spre ei și sincronizat cu muzica, creând "Light Show", care a devenit o caracteristică distinctivă agrup.

Ulterior, The Floyd a avut numeroase apariții într-un alt local nou deschis, "UFO", care a devenit în curând un loc preferat al mișcării underground britanice.

În urma acestei ucenicii clasice, Floyd reușesc în sfârșit să înregistreze primul lor "45", datat 11 martie 1967. Din fericire, succesul a fost aproape imediat și a propulsat piesa în top 20 în Marea Britanie, deși au apărut unele probleme de cenzură din cauza titlului original al piesei: "Let's roll another one", care înseamnă literalmente "Să mai facem încă una", cu explicitreferire la articulație.

Apoi, pe 12 mai, trupa Floyd a concertat la "Queen Elizabeth Hall" într-un concert intitulat "Games for May", concepând un sistem stereofonic inovator, datorită căruia sunetul se răspândește în jurul sălii într-un fel de circularitate, dând publicului senzația că se află în mijlocul muzicii. Au prezentat apoi în premieră single-ul "Games for May", care a fost lansat împreună cunoul titlu "See Emily Play".

Pentru primul album, "Piper At The Gates of Dawn", a fost folosit numele "The Pink Floyd", iar mai târziu, prin renunțarea la articolul "The", a fost lansat cel de-al doilea album "A Saucerful Of Secret", folosind numele definitiv și acum perfecționat al grupului. Cu toate acestea, în această perioadă, au apărut probleme cu Syd Barrett, care nu a putut gestiona emoțional popularitatea obținută cu "Piper At The Gates of Dawn".De fapt, chitaristul a început să consume LSD (încă legal la acea vreme) în mod masiv și continuu și, în imposibilitatea de a-și continua activitatea, l-a chemat în grup pe vechiul său prieten și chitarist ritmic David Gilmour.

Cum starea lui Syd a continuat să se agraveze, trupa a fost nevoită să îl oprească să participe la unele concerte, ceea ce a marcat plecarea definitivă a lui Barrett din Pink Floyd și începutul unei perioade de criză pentru grup, care a fost abandonat și de Peter Jenner, care intenționa să îl urmeze pe Syd Barrett în cariera sa solo.

Mason își amintește mai târziu: Eram pe punctul de a ne desființa; părea imposibil de găsit un înlocuitor pentru Syd. ".

Pe de altă parte, noul cvartet a găsit în mod miraculos o nouă încărcătură și o puternică capacitate inventivă, astfel încât a reușit să scoată o serie de capodopere, de la "More" la "Ummagumma", de la "Atom Heart Mother" la "Obscured By Clouds". The Floyd, la acea vreme, s-au angajat în găsirea unui nou stil, încercând să rămână cât mai aproape de sunetul creat de Syd Barrett, adică un amestecpsihedelică și vizionară care, cu toate acestea, păstrează un profil melodic impresionant.

După aceste albume, dintre care unele au fost, fără îndoială, extrem de experimentale (gândiți-vă doar la "Ummagumma", un dublu LP în care fiecare membru al trupei avea câte o parte a discului), o schimbare stilistică majoră era pe cale să se producă, rezultând legendarul "The Dark Side of the Moon", un album care a adunat discuri de toate felurile (în ciudaa muzicii "dificile" pe care o conține): nu numai că s-a vândut în peste 25 de milioane de exemplare (o cifră uriașă pentru acea vreme), dar a rămas în topurile de vânzări de albume pentru o perioadă infinită de timp: ceva de genul 14 ani la rând. Mai mult, este un bestseller și astăzi.

În mod logic, deci, după această beție, trupa a încercat din răsputeri să mențină nivelul la care ajunsese cu acel album, ceea ce a fost dificil, dacă nu chiar imposibil. Dar în 1975, Pink Floyd avea încă multe săgeți în tolbă, iar flerul lor inventiv era departe de a se fi epuizat. Și astfel a apărut în magazine "Wish You Were Here", un album ciudat și complex care a consacrat PinkFloyd ca fiind unul dintre cele mai mari grupuri muzicale din toate timpurile. Din nou, succesul comercial nu a întârziat să apară.

Pentru a completa "trilogia" despre alienarea umană care se contura cu aceste două discuri, trupa a lansat ulterior "Animals", cel mai uitat și cel mai puțin cunoscut dintre cele trei (poate și din cauza pesimismului iremediabil despre natura umană care transpare din versuri). În timpul turneului obositor care a urmat lansării lui "Animals", au avut loc câteva episoade destul de neplăcute, cum ar ficontroverse din ce în ce mai frecvente și mai aprinse între Roger Waters și public: " A devenit o experiență absolut alienantă să cânți în concerte, și astfel am devenit pe deplin conștient de zidul care ne despărțea acum de publicul nostru. "Dar, lăsând turneele la o parte, există încă o mulțime de materiale care cer să vadă lumina zilei: este cazul melodiilor cuprinse în dublul album "The Wall", lansat pe 16 noiembrie 1979, după aproape trei ani de tăcere.

"The Wall" s-a impus imediat ca un succes comercial de proporții uriașe, caracterizându-se ca un produs de o factură excelentă, dens de efecte sonore și plin de o mie de nuanțe, îngrijit până în cele mai mici detalii. Turneul care a urmat lansării vinilului, redus forțat la câteva date din cauza structurii impunătoare necesare pentru realizarea lui, a fost un succes extraordinar.

După turneul "The Wall", Rick Wright, aflându-se în dezacord cu Roger Waters, a părăsit grupul, iar Pink Floyd a lansat ulterior un nou album intitulat "The Final Cut", de data aceasta scris în întregime de Waters (dar nu trebuie uitat că Waters a fost întotdeauna adevăratul suflet creator al Pink Floyd). Unii spun că, până la urmă, "The Final Cut" poate fi considerat primulalbumul solo al lui Waters: în sprijinul acestei teze, circulă și zvonuri conform cărora Gilmour a intrat în studio, a înregistrat solo-urile și a plecat. În orice caz, imediat ce s-a terminat scrierea partiturii, Roger Waters a părăsit grupul. În opinia criticilor și a experților, "The Final Cut" este, în ansamblu, o lucrare marcată de limitele interiorizării progresive a lui Roger Waters ca solist,bântuit de coșmaruri de război și de amintiri paterne angoasante.

Toate acestea au contribuit însă la faptul că a devenit autocrat, considerându-se singurul creator al melodiilor Floyd, intrând deseori în conflict cu ceilalți membri ai grupului, ceea ce l-a determinat ca în 1986, după controversele anterioare, să declare desființarea definitivă a grupului, ceea ce a provocat reacția lui Gilmour, care a făcut apel la decizia Înaltei Curți din Londra, răsturnândhotărâre în favoarea sa.

Ulterior, în 1987, Gilmour și Mason au încercat drumul renașterii Pink Floyd, în speranța de a reînvia interesul enorm pe care grupul inițial îl stârnise în rândul publicului. În afară de noua lucrare, "A Momentary Lapse of Reason", care a avut vânzări bune, dar nu extraordinare, se poate spune că tentativa a fost parțial reușită, mai ales în virtutea numărului colosal de oameni dispuși săauziți Pink Floyd live în rarele lor reprezentații. Suspiciunea este însă că este vorba tot de reînvierea unei vechi iubiri.

Totuși, după diverse lupte penale și verbale, Waters și-a continuat cariera solo, deși, fără îndoială, publicului i-a fost greu să îl identifice pe artist, datorită faptului că Pink Floyd și-a petrecut cea mai mare parte a carierei în anonimat total, arătându-se și concesionând puțin presei. Roger Waters s-a răscumpărat prin relansarea albumului "The Wall" în 1990 (cu ajutorul luicăderea Zidului Berlinului), organizând un concert de binefacere pentru Fondul Memorial pentru ajutorarea sinistraților, susținut în fața a 25.000 de spectatori și transmis în multe părți ale lumii, în locul care a despărțit cele două Germanii.

În ceea ce privește proiectele muzicale ale celorlalți membri, însă, fără îndoială că absența lui Waters, ocupat de-acum cu proiectele sale solo (destul de dezamăgitoare, după cum spun cunoscătorii), s-a făcut simțită puternic. În turneul mondial care a urmat "reuniunii" parțiale a celor de la Floyd, a participat și "bătrânul" Richard Wright, în calitate de session-man, reintegrat definitiv mai târziuUn an mai târziu, Floyd a lansat "Delicate Sound of Thunder", pentru unii semnul unui declin de neoprit. În 1994, trio-ul a lansat "The Division Bell", în timp ce ultima lor lucrare a venit în 1995, odată cu lansarea albumului "Pulse".

Roger Waters în anii 2000

Cea mai recentă lucrare a lui Roger Waters din anii 2000 este "Ça ira", o operă în trei acte pe un libret de Etienne Roda-Gil, care a avut premiera mondială pe 17 noiembrie 2005 la Auditorium Parco della Musica din Roma. Tema operei este Revoluția franceză (titlul provine de la un cântec popular cu același nume din timpul Revoluției Franceze).

A lansat mai multe albume solo: "The Pros and Cons of Hitch Hiking" (1984), "Radio K.A.O.S." (1987), "Amused to Death" (1992). 25 de ani după această ultimă lucrare, a lansat în 2017 "Is This The Life We Really Want?". În anul următor a lansat din nou o lucrare lirică: "The Soldier's Tale" (2018).