Biografie - Claptonmania

La mijlocul anilor 1960, pe pereții Londrei au apărut inscripții pe care scria ' Clapton este Dumnezeu "Aceia au fost anii de glorie virtuoză ai acestui talent absolut al chitarei electrice, capabil ca puțini alții să transmită sentimente și emoții din cele șase corzi." Apoi a venit Jimi Hendrix și lucrurile s-au schimbat, rolul lui Eric Clapton în cadrul Gotheiului "eroilor chitarei" a fost subminat de impetuozitatea vizionară a indianului metropolitan Jimi, dar asta e o altăistorie.

Eric Patrick Clapp s-a născut la 30 martie 1945, la Ripley, Surrey (Anglia). Fiu nelegitim, bunicii cu care locuia i-au dăruit prima chitară la vârsta de 14 ani. Imediat captivat de noul instrument, care, în fond, era electrificat doar de câțiva ani, a început să cânte notă cu notă benzile 78 de blues care circulau prin casă.

În 1963 a înființat prima sa trupă, "Roosters", și avea deja un blues de 24 de carate. Câteva luni mai târziu a fost cu "Casey Jones And The Engineers" și apoi cu "Yardbirds", care l-au înrolat în locul lui Top Topham. În cei doi ani în care a rămas în trupă și-a câștigat porecla de "Slowhand" și a aprofundat sunetul celor trei Kings - B.B., Freddie și Albert -, precum și pe cel al lui Muddy Waters și Robert Johnson.

În 1965, după hitul "For Your Love", a fost chemat de John Mayall în "Bluesbreakers", propunere pe care Clapton a acceptat-o în grabă, atras de interesul pentru blues departe de tentațiile pop în care cădeau celelalte experiențe muzicale ale sale. Cu John Mayall nu există decât spațiul unui singur album, dar este într-adevăr unul mare. Căutarea anevoioasă a tovarășilor ideali îl conduce pe acelacelași an pentru a forma "Cream" împreună cu toboșarul Ginger Baker și basistul Jack Bruce. Chiar și în abordarea hotărât rock a unuia dintre primele și cele mai influente supergrupuri din istoria rock-ului, standardele de blues au un loc important: este cazul lui Willie Hambone Newbern cu "Rollin' and umblin'", Albert King cu "Born under a bad sign", Willie Dixon cu "Spoonful", Skip James cu "I'm so gladși "Crossroads" a lui Robert Johnson.

Succesul este uriaș, dar poate nu bine gestionat de cei trei, care, copleșiți de orgoliile lor exagerate, ajung curând la neînțelegeri iremediabile și se despart încă din 1968.

Revenit pe piață cu Fender-ul pe umăr, Clapton își caută alți tovarăși de aventură. Urmează un alt supergrup, și mai efemer, cu Blind Faith alături de Steve Winwood, apoi Plastic Ono Band a lui John Lennon și turneul american cu Delaney & Bonnie. De fapt, ceea ce rămâne în istorie ca primul său album solo ("Eric Clapton,publicat de Polydor în 1970), este încă foarte influențat de experiența cu cuplul Bramlett, întrucât "Slowhand" folosește trupa acestora și scrie majoritatea pieselor împreună cu Delaney Bramlett. Debutul are un sound R&B presărat cu gospel care este, fără îndoială, foarte departe de ceea ce propusese muzicianul până atunci.

Cine ar crede că Eric Clapton era mulțumit în acest moment s-ar înșela amarnic. Nu numai că numărul colaborărilor și al formațiilor în care a participat a crescut dramatic, dar a trebuit să ducă o luptă dură împotriva heroinei, o dependență care îl ducea la ruină (își amaneta chiar și prețioasele chitare pentru a-i satisface pe traficanții de droguri).

În pragul unei catastrofe, are bunul simț de a trage vâslele în barcă și de a rămâne pe loc pentru câțiva ani.

Pe 13 ianuarie 1973, Pete Townshend și Steve Winwood au organizat un concert pentru a-l readuce pe scenă. Așa s-a născut, aproape ca o binefacere, albumul "Eric Clapton's Rainbow Concert", care a fost primit la fel de călduros de criticii de la acea vreme. Cu toate acestea, cariera lui Clapton și-a reluat drumul și, în ciuda faptului că problemele sale cu drogurile nu fuseseră încă lăsate complet deoparte, a obținut un succes enorm, urmat de alte albumeDupă mahmureala faimei și a vânzărilor galopante, îl așteaptă însă după colț un alt eșec, provocat de alegeri stilistice care, pe termen lung, nu au fost apreciate de public.

A încercat din nou în 1976 cu Dylan și The Band: asocierea a funcționat și a redevenit starul care era. De atunci încolo, drumul "Manolenta" a fost pavat cu aur, chiar dacă a fost pavat cu obișnuitele suișuri și coborâșuri - mai multe coborâșuri decât suișuri, de fapt. Ca să dau doar câteva exemple, albume precum "Backless" din 1978, "Another Ticket" din 1981, "Behind the Sun" din 1985, "August" din 1986 și "Journeyman" din 1986 au fost cele mai bune.1989 trebuie să fie uitate.

Diferit pentru "Money and cigarettes" din 1983, dar doar pentru a auzi chitarele lui Eric Clapton și Ry Cooder împreună (la care se adaugă mai puțin cunoscutul, dar la fel de priceputul Albert Lee).

Talentul se manifestă live, așa cum o dovedește dubla "Just One Night" din 1980, dar nici măcar scena nu este o garanție (e suficient să asculți "24 Nights" din 1991 ca să crezi). Perioada este însă plină de bani, modele, petreceri cu cocaină și nenorociri (moartea tragică a fiului lor de doi ani, rezultat dintr-o relație cu Lory Del Santo, la New York).

Au sosit și coloanele sonore: în timp ce "Homeboy" din 1989 se plictisea ca filmul cu același nume al lui Mickey Rourke, "Rush" din 1992 include două piese care semnalează că electroencefalograma nu este plată: frumoase și de neuitat sunt "Tears in heaven", o baladă autobiografică dedicată fiului său decedat, și "Don't know which way to go" a lui Willie Dixon, într-o versiune fără menajamente.

Între timp, ceea ce ar fi trebuit să fie o predare de ștafetă lui Stevie Ray Vaughan nu se întâmplă (Clapton cântă cu celălalt mare chitarist chiar în noaptea în care texanul își pierde viața într-un accident de elicopter), iar Clapton găsește noi stimuli cu albumul "Unplugged" din 1992, un live acustic pentru MTV și o reinterpretare sinceră a carierei sale (care, în parte, îl întoarce pe Clapton la prima sa dragoste,blues).

Înduioșat, în 1994, Eric Clapton a intrat în studio cu o trupă de încredere și a înregistrat live (sau aproape live) o secvență incendiară de șaisprezece clasice ale blues-ului, semnate de monștri sacri precum Howlin' Wolf, Leroy Carr, Muddy Waters, Lowell Fulson și alții. Rezultatul este emoționantul "From the cradle", un tort virtual cu lumânări pentru cei treizeci de ani de carieră. Oricât de incredibil ar părea acest lucrueste, de asemenea, primul album de blues în întregime și declarat al lui Clapton. Rezultatul este excepțional: chiar și puriștii trebuie să se răzgândească și să-și scoată pălăria.

Astăzi, "Slowhand" este un superstar elegant și multimilionar. Cu siguranță a primit foarte mult de la blues, mai mult decât marea majoritate a celor care l-au inventat. Dar, cel puțin indirect, el a fost cel care a ajutat la redescoperirea unor mari interpreți timpurii care căzuseră în uitare. Și practic toți chitariștii albi care cântă blues au trebuit, mai devreme sau mai târziu, săsă se confrunte cu sunetul său personal și extrem de recognoscibil. Desigur, discografia sa nu strălucește de bijuterii blues, iar viața sa de star rock nu predispune întotdeauna la critici binevoitoare. Fără îndoială, însă, Eric "Slowhand" Clapton își merită locul printre cei mari.