Biografie - Rege al Italiei

Giovanni Agnelli zis Gianni, mai cunoscut sub numele de "l'Avvocato", pentru mulți ani adevărata emblemă a capitalismului italian, s-a născut la Torino, la 12 martie 1921. Părinții săi l-au botezat după legendarul său bunic, fondatorul Fiat, acea "Fabbrica Italiana Automobili Torino" pe care Gianni însuși avea să o ducă la apogeu după anii petrecuți ca ucenic, cade vicepreședinte, în umbra lui Vittorio Valletta, o altă mare figură managerială care a condus cu sagacitate și excelență compania din Torino după moartea fondatorului, în 1945.

Gianni Agnelli

La Valletta pusese bazele foarte solide pentru creșterea Fiat (încurajând imigrația din sud și conducând cu mână de fier negocierile cu sindicatele), într-o Italie care ieșise din cel de-al Doilea Război Mondial, încercată și lovită. Datorită boom-ului economic și dezvoltării rapide, italienii își puteau permite să cumpere produsele fabricate de compania din Torino, carevariază de la scutere celebre, precum Lambretta, la mașini la fel de de neuitat, precum Seicento, ceea ce face din Fiat o marcă foarte răspândită.

Intrarea lui Gianni Agnelli în camera de control, cea care îi va conferi puterea absolută, datează din 1966, când i s-a încredințat, în sfârșit, funcția de președinte. Din acel moment, pentru mulți, Agnelli a fost adevăratul monarh italian, cel care, în imaginarul colectiv, a înlocuit familia regală exilată prin decret constituțional.

Dar administrarea lui Agnelli nu avea să se dovedească deloc ușoară. Dimpotrivă, spre deosebire de predecesorii săi, Avvocato avea să se confrunte cu ceea ce era poate cel mai dificil moment din toate timpurile pentru capitalismul italian, cel marcat mai întâi de protestele studențești și apoi de luptele muncitorești, virulent încurajate și stimulate de explozia revoluționară. Acestea au fost celeani de așa-numitele "toamne fierbinți", o serie de greve și pichetări care au pus în mare dificultate producția industrială și competitivitatea Fiat.

Agnelli are însă de partea sa un caracter puternic și simpatic, care tinde spre medierea partenerilor sociali și spre recompunerea contradicțiilor: toate elemente care îi permit o gestionare prevăzătoare și optimă a protestelor, evitând ciocnirile exasperante.

În mijlocul tuturor acestor dificultăți, a reușit să îndrepte Fiat spre porturi sigure. Rezultatele au fost la vedere, iar din 1974 până în 1976 a fost ales cu zgomot președinte al Confindustria, în numele unei conduceri pe care industriașii o doreau sigură și autoritară. Încă o dată, numele său a fost văzut ca o garanție de echilibru și conciliere, lalumina situației politice italiene încâlcite, un simbol clar al celor mai evidente contradicții.

Unic în rândul țărilor europene, în peninsulă avea loc așa-numitul "compromis istoric", adică acel fel de acord cu două fețe care vedea aliate partidul catolic prin excelență, deci visceral anticomunist, precum creștin-democrații, și Partidul Comunist Italian, purtător de cuvânt al socialismului real și al alianței ideale cu Rusia (deși criticat și, în unele privințerepudiată).

Ca un corolar la acest tablou deja incert, trebuie numărate și alte urgențe majore interne și externe, cum ar fi criza economică endemică și terorismul roșu din ce în ce mai articulat și incisiv din acei ani, o mișcare revoluționară care își trăgea forța dintr-un anumit consens nu foarte larg răspândit. Era deci evident că "metoda Valletta" era acum de neconceput. Imposibil de a face voceamare cu sindicatele, și nici nu era de conceput acum să se folosească "pumnul de fier" cu care era cunoscut managerul succesor al lui Giovanni Agnelli. În schimb, era nevoie de un efort concertat între guvern, sindicate și confindustria: liderii acestor trei forțe au îmbrățișat cu înțelepciune această linie "blândă".

Dar criza economică, în ciuda bunelor intenții, nu lasă nicio scăpare. Legile de fier ale pieței înfrâng bunele intenții și, la sfârșitul anilor '70, Fiat s-a trezit în mijlocul unei furtuni teribile. O criză severă făcea ravagii în Italia, productivitatea scădea înspăimântător, iar la orizont se anunțau reduceri de personal. Acest lucru era valabil pentru toată lumea și nu doar pentru Fiat, doar căAcesta din urmă este un colos și atunci când se mișcă, în acest caz negativ, provoacă teamă. Pentru a face față urgenței, se vorbește de ceva de genul paisprezece mii de concedieri, un adevărat cutremur social dacă se realizează. Se deschide astfel o fază dură de confruntare sindicală, poate cea mai fierbinte de după perioada postbelică, care a intrat în istorie datorită unor recorduri absolute, cum ar fi celebra grevă de 35 de zile.

Punctul de sprijin al protestului devine porțile fabricilor nevralgice Mirafiori. Negocierile sunt complet în mâinile stângii, care hegemonizează confruntarea, dar, în mod surprinzător, secretarul Partidului Comunist Enrico Berlinguer promite sprijinul PCI dacă fabricile vor fi ocupate. Traseismul se încheie pe 14 octombrie, cu "marșul celor patruzeci de mii", când, completÎn mod neașteptat, conducerea Fiat a ieșit în stradă împotriva sindicatului (un caz unic în întreaga istorie a grevelor).

Fiat, sub presiune, a renunțat la disponibilizări și a concediat 23.000 de angajați. Pentru sindicat și stânga italiană, aceasta este o înfrângere istorică. Pentru Fiat, este un punct de cotitură decisiv.

Agnelli, flancat de Cesare Romiti, a relansat Fiat în arena internațională și, în doar câțiva ani, a transformat-o într-un holding cu interese foarte diferențiate, care nu se mai limitau la sectorul auto (în care mai absorbise Alfa Romeo și Ferrari), ci se întindeau de la editură laasigurare.

Alegerea, la vremea respectivă, s-a dovedit a fi una câștigătoare, iar anii '80 s-au dovedit a fi unul dintre cei mai de succes din istoria companiei. Agnelli s-a consolidat tot mai mult ca rege virtual al Italiei. Ciudățeniile sale, ticurile sale nobile au fost luate ca modele de stil, ca o garanție a rafinamentului: începând cu celebrul ceas deasupra manșetei, până la imitația "erre moscia" și pantofii din piele de căprioară.

Intervievat de reviste din jumătate de lume, își poate permite judecăți tăioase, uneori doar afectuos de ironice, despre oricine, de la politicienii în funcție până la iubiții jucători ai la fel de iubitei Juventus, pasiunea paralelă a unei vieți (după Fiat, desigur); o echipă a cărei echipă, în mod curios, are obiceiul de a urmări mai ales o singură repriză, prima.

În 1991, a fost numit senator pe viață de Francesco Cossiga, iar în 1996 a fost predat lui Cesare Romiti (care a rămas în funcție până în 1999). A venit apoi rândul lui Paolo Fresco ca președinte și al lui John Elkann (nepotul lui Gianni), în vârstă de 22 de ani, ca membru al consiliului de administrație, care i-a succedat celuilalt nepot al său, Giovannino (fiul lui Umberto și președinte Fiat in pectore), care a murit prematur, într-un mod dramatic, din cauza uneitumoare pe creier.

Gianni Agnelli (dreapta) cu fratele său Umberto Agnelli

Strălucitor și foarte capabil, el urma să fie viitorul lider al imperiului Fiat. Moartea lui l-a bulversat nu doar pe Avvocato însuși, ci toate planurile de succesiune ale imensei afaceri de familie. Mai târziu, o altă doliu grav l-a lovit pe deja încercatul Avvocato, sinuciderea fiului său Edoardo, în vârstă de 46 de ani, victima unei drame personale în care poate că un amestec (stabilit că întotdeauna esteimposibil să te scufunzi în psihicul celorlalți), crize existențiale și dificultăți în a te recunoaște ca Agnelli în toate afecțiunile, cu onorurile, dar și cu poverile pe care le presupune acest lucru.

Pe 24 ianuarie 2003, după o lungă boală, a încetat din viață Gianni Agnelli. Camera funerară a fost amenajată în pinacoteca Lingotto, conform ceremonialului Senatului, în timp ce funeraliile au avut loc în Catedrala din Torino, în formă oficială și transmise în direct de Rai Uno. Urmate cu emoție de o mulțime imensă, ceremoniile l-au încoronat definitiv pe Gianni Agnelli ca adevărat monarhItaliană.

Foto: Luciano Ferrara