Biografie - The Painted Sound

Duke Ellington (al cărui nume real este Edward Kennedy) s-a născut la 29 aprilie 1899 în Washington, D.C. A început să cânte la nivel profesionist în adolescență, în orașul său natal, ca pianist, în anii 1910. După câțiva ani în care a cântat în cluburi de dans cu Otto Hardwick și Sonny Greer, s-a mutat la New York în 1922, datorită acestuia din urmă, pentru a cânta cu grupul lui WilburSweatman; în anul următor, a încheiat un contract cu "Snowden's Novelty Orchestra", din care făceau parte, pe lângă Hardwick și Greer, Elmer Snowden, Roland Smith, Bubber Miley, Arthur Whetsol și John Anderson. În 1924, a devenit șef de orchestră și a obținut un contract cu "Cotton Club", cel mai faimos club din Harlem.

La scurt timp, orchestrei, care între timp luase numele de "Washingtonians", i s-au alăturat Barney Bigard la clarinet, Wellman Braud la contrabas, Louis Metcalf la trompetă și Harry Carney și Johnny Hodges la saxofon. Primele capodopere ale lui Duke datează chiar din acei ani, între interpretări pseudo-africane ("The mooche", "Black and tan fantasy") și piese mai intimiste și de atmosferă ("MoodSuccesul nu a întârziat să apară, nu în ultimul rând pentru că jungla s-a dovedit deosebit de populară în rândul albilor. După ce i-a mai primit în grup pe Juan Tizol, Rex Stewart, Cootie Williams și Lawrence Brown, Ellington l-a chemat și pe Jimmy Blanton, care a revoluționat tehnica instrumentului său, contrabasul, ridicat la rang de solist, ca și pianul sau trompeta.

La sfârșitul anilor '30, Duke a acceptat colaborarea lui Billy Strayhorn, aranjor și pianist: acesta avea să devină omul său de încredere, chiar alter ego-ul său muzical, inclusiv în ceea ce privește compoziția. Printre lucrările care au văzut lumina tiparului între 1940 și 1943 se numără "Concerto for Cootie", "Cotton Tail", "Jack the Bear" și "Harlem Air Shaft": capodopere careEle pot fi cu greu etichetate, deoarece depășesc tiparele bine definite de interpretare. Ellington însuși, atunci când vorbește despre propriile cântece, se referă la tablouri muzicale și la capacitatea sa de a picta prin sunete (nu este surprinzător faptul că și-a exprimat interesul pentru pictură înainte de a se lansa în cariera muzicală, dorind să devină artist de afișe).

Din 1943, muzicianul a susținut concerte la "Carnegie Hall", templul sacru al unui anumit tip de muzică cultă: în acei ani, de altfel, grupul (care rămăsese unit timp de mulți ani) a pierdut câteva piese, precum Greer (care a trebuit să facă față problemelor cu alcoolul), Bigard și Webster. După o perioadă de ternire la începutul anilor '50, corespunzătoare ieșirii dinde saxofonistul Johnny Hodges și trombonistul Lawrence Brown, marele succes a revenit odată cu spectacolul din 1956 de la Newport "Jazz Festival", cu interpretarea, printre altele, a piesei "Diminuendo in Blue". Acest cântec, alături de "Jeep's Blues" și "Crescendo in Blue", reprezintă singura înregistrare live de pe albumul lansat în vara aceluiași an, "Ellington at Newport", care în schimbconține numeroase alte piese care sunt declarate "live", deși au fost înregistrate în studio și mixate cu aplauze derizorii (abia în 1998 avea să fie lansat concertul complet, în dublul disc "Ellington at Newport - Complete"), datorită descoperirii întâmplătoare a benzilor din acea seară de către postul de radio "The Voice of America".

Începând cu anii '60, Duke a fost mereu pe drumuri, ocupat cu turnee, concerte și noi înregistrări: printre altele, suita "Such sweet thunder" din 1958, inspirată de William Shakespeare, "Far East suite" din 1966 și "New Orleans suite" din 1970. Anterior, la 31 mai 1967, muzicianul din Washington își întrerupsese turneul în care era angajat înîn urma morții lui Billy Strayhorn, colaboratorul său care îi devenise și prieten apropiat, din cauza unui cancer esofagian: timp de douăzeci de zile, Duke nu a părăsit dormitorul său. După ce a depășit perioada de depresie (timp de trei luni a refuzat să mai dea concerte), Ellington s-a întors la lucru cu înregistrarea albumului "And His Mother Called Him", un album celebru care cuprindeUnele dintre cele mai cunoscute partituri ale prietenului său. După "Al doilea concert sacru", înregistrat împreună cu interpreta suedeză Alice Babs, Ellington a trebuit să se confrunte cu un alt eveniment fatidic: în timpul unei ședințe dentare, Johnny Hodges a murit în urma unui atac de cord la 11 mai 1970.

După ce i-a primit în orchestra sa, printre alții, pe Buster Cooper la trombon, Rufus Jones la tobe, Joe Benjamin la contrabas și Fred Stone la flugelhorn, Duke Ellington a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa de către Berklee College of Music în 1971 și cu titlul de Doctor Honoris Causa în Muzică de către Columbia University în 1973; a murit la New York, la 24 mai 1974, de cancer pulmonar, alături defiul Mercer, și la câteva zile de la moartea (fără știrea lui) lui Paul Gonsalves, colaboratorul său de încredere, care a murit din cauza unei supradoze de heroină.

Dirijor, compozitor și pianist, câștigător, printre altele, al unui premiu Grammy pentru întreaga carieră și al unui premiu Grammy Trustees Award, Ellington a fost numit "Medalia Prezidențială a Libertății" în 1969 și "Cavaler al Legiunii de Onoare" patru ani mai târziu. Considerat în unanimitate unul dintre cei mai importanți compozitori americani ai secolului său și unul dintre cei mai importanți din istoriede jazz, a abordat și genuri atât de diverse precum muzica clasică, gospel și blues de-a lungul celor peste 60 de ani de carieră.