Biografie - Crescendo

Un mare, mare, chiar imens compozitor, care ne aparține în totalitate. Un artist cu un caracter aparte, care la vremea sa a reușit să impună numele Italiei în întreaga lume civilizată și care și astăzi este sinonim cu italienitatea: numele său reprezintă unul dintre motivele pentru care trebuie să fim mândri de apartenența la Bel Paese.

Gioacchino Rossini s-a născut la 29 februarie 1792 la Pesaro, fiul unui instrumentist și al unei cântărețe de operă care activau în teatrele de provincie din Italia. De un talent muzical foarte precoce, a fost elevul lui Mattei la Conservatorul din Bologna, unde a studiat în special operele lui Cimarosa, Haydn și Mozart.

La vârsta de 20 de ani, scria deja "opere buffe" și "opere serie" pentru diverse teatre italiene, dând dovadă de o prospețime și o vitalitate surprinzătoare.

La acea vreme, diviziunea dintre aceste două genuri era foarte strictă: Opera seria era întotdeauna formată din trei acte (cu multe arii), ceea ce excludea scenele vesele și amuzante, în timp ce Opera buffa era în esență o comedie muzicală bazată adesea pe "Commedia dell'arte".

Opera seria se distinge, de asemenea, prin faptul că are o schemă fixă a situației și a rolurilor, prin faptul că este marcată de "happy end", adică de reconcilierea contrastelor și contradicțiilor la sfârșitul operei. Rossini a contribuit mult în cariera sa la subminarea multora dintre aceste clișee lirice.

După succesul înregistrat cu "Tancredi" și "L'italiana in Algeri", a început o ascensiune de neoprit, devenind extrem de popular datorită vioiciunii irezistibile a ritmurilor sale, frumuseții melodiilor sale, precum și a nervului irepresibil și a vigorii teatrale care circulă în compozițiile sale.

Din 1816 până în 1822, Barbaja, puternicul și vicleanul impresar al Teatrului San Carlo din Napoli, l-a scris pentru a da un suflu nou lumii operei napoletane aflate în declin. Cu propriul său teatru, o orchestră bună și mari cântăreți, Rossini s-a maturizat ca dramaturg și și-a extins mijloacele muzicale, culminând cu opera "Semiramide", ultima din perioada sa italiană. La NapoliRossini a pus bazele averii sale financiare și s-a căsătorit cu contralto-ul spaniol Isabella Colbran, al cărei mare talent vocal a contribuit la succesul operelor sale.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără La gazza ladra, La Cenerentola și Il barbiere di Siviglia.

După un sejur la Viena și la Londra, unde au fost puse în scenă două festivaluri cu operele sale, în 1824 Rossini a plecat la Paris ca director al Théâtre Italien. Aici a făcut să fie reprezentate cele mai bune opere ale sale, revizuindu-le pentru a le adapta la gusturile societății pariziene, apoi cu "William Tell" a abordat un nou subiect romantic: cu această operă a reușit să îmbine elementele deStilurile italiene și franceze au deschis calea către "grand-opera", un tip de spectacol cu subiect istoric, bogat în efecte scenice, balet și mase corale.

Aflat la apogeul celebrității sale internaționale, Rossini și-a încheiat însă activitatea lirică, poate din motive de sănătate sau poate din cauza oboselii creatoare, după ani de intensă activitate componistică, dar și pentru că ajunsese la siguranță financiară. A rămas totuși la Paris, ocupându-se de propriile afaceri, urmărind montările compozitorilor contemporani și permițându-și numeroase călătorii.

În 1836, s-a întors la Bologna într-o stare de mare epuizare fizică și psihică, după care s-a mutat la Florența. S-a întors la Paris în 1855 și a reluat să compună scurte piese de cameră.

A murit la Passy la 13 noiembrie 1868.

Douăzeci de ani mai târziu, trupul său a fost mutat în biserica Santa Croce din Florența, alături de cel al altor mari italieni.

Sunt multe meritele și căile deschise de acest compozitor italian de excepție. El a știut să facă orchestra strălucitoare și imprevizibilă, însuflețind culorile instrumentale și accentuând dinamica, cu celebra utilizare a crescendo-ului (numit mai târziu "crescendo rossinian"), și a concertatului final. Rossini a reglementat și așa-numitul "bel canto", până atunci lăsat la gustulExpresia muzicală dobândește astfel un efect teatral, cu un impact aproape fizic, unic din punct de vedere istoric și inovator.