Biografia lui Adriano Sofri

18-10-202318-10-2023 Glenn Norton

Cuprins

Biografie - Închisorile sale

Bibliografie esențială

A vorbi despre Adriano Sofri înseamnă, inevitabil, a vorbi despre ceea ce, din mai multe părți și în mod foarte autorizat, a fost definit ca un fel de "caz Dreyfus" italian, iar asimilarea "cazului Sofri" cu cel al bietului ofițer francez nu înseamnă nimic altceva decât a-l califica drept un scandal care își cere dreptatea în fața tribunalului suprem al istoriei.

Prin urmare, este inevitabil să refacem etapele care au dus la această adevărată "distorsiune" juridico-instituțională.

Adriano Sofri, născut la 1 august 1942, a fost exponentul principal al mișcării extraparlamentare de stânga "Lotta Continua" în anii '70. Geneza încarcerării sale, însă, poate fi urmărită până la episodul celebrului asasinat Calabresi, care a apărut în climatul încins al anilor '70.

Mai exact, forța motrice a fost bomba care a explodat la 12 decembrie 1969 la Banca Nazionale dell'Agricoltura din Piazza Fontana, chiar în centrul orașului Milano. Șaisprezece persoane au murit în atentat. Poliția, carabinierii și guvernul au acuzat "anarhiștii" de crimă. După diverse investigații, un simplu muncitor feroviar pe nume Giuseppe Pinelli a fost chemat la sediul poliției pentru un interviu,exponent al anarhiei milaneze. El era prezumtivul vinovat. Din păcate însă, într-o noapte, trei zile mai târziu, în timpul unuia dintre numeroasele interogatorii la care fusese supus, Pinelli a murit strivit în curtea sediului poliției. Din acel moment, a avut loc tragica pantomimă care a încercat să stabilească cauzele și responsabilitățile morții. Chestorul a interpretat gestul, în fața presei, ca fiindo sinucidere, cauzată de sentimentul de vinovăție al lui Pinelli și de sentimentul că era acum în corzi. Anarhiștii și stânga, pe de altă parte, l-au acuzat pe comisarul Calabresi că l-a "sinucis" pe bietul Pinelli.

În ceea ce privește masacrul, sediul central al poliției l-a desemnat ulterior pe dansatorul anarhist Pietro Valpreda drept vinovat, care a fost ulterior exonerat după un proces istovitor care a durat ani de zile (astăzi, însă, se știe că un rol decisiv a fost jucat de grupuri fasciste).

Vezi si: Achille Lauro (cântăreț), biografie: cântece, carieră și trivia

În orice caz, revenind la Pinelli, Lotta Continua a declanșat o violentă campanie de propagandă împotriva lui Calabresi. Sofri însuși, în ziarul său, a încercat pe toate căile să-l forțeze pe comisar să îl dea în judecată, singurul mijloc, potrivit liderului Lotta Continua, de a deschide o anchetă asupra morții anarhistului.

Calabresi l-a dat efectiv în judecată pe Lotta Continua și, în 1971, a început procesul mult așteptat. Polițiști și carabinieri au fost chemați să depună mărturie. Dar chiar când procesul se apropia de final, judecătorul de instrucție a fost scos din dosar, deoarece avocatul lui Calabresi a susținut că l-a auzit pe judecător declarând că era convins de vinovăția comisarului.

Vezi si: Stan Lee, biografie

Prin urmare, având în vedere aceste premise, a fost imposibil să se avanseze, iar procesul s-a dezumflat ca un balon fără aer.

Consecința a fost că, în dimineața zilei de 17 mai 1972, comisarul Calabresi a fost măcelărit pe stradă, tot la Milano. Lotta Continua a devenit imediat suspectul numărul unu. În 1975 a avut loc un nou proces, care s-a încheiat cu condamnarea lui LC pentru defăimare a comisarului Calabresi. Verdictul a stabilit că polițiștii au mințit într-adevăr pesusține teza lui Calabresi, dar că Pinelli a căzut totuși pe fereastră în urma unei "boli active", un termen despre care cei mai vehemenți critici ai sentinței au susținut întotdeauna că este vag și prost definit.

Prima arestare a lui Sofri, Bompressi și Pietrostefani (ceilalți doi exponenți de frunte ai Lotta Continua, acuzați de participare la crimă), a avut loc în 1988, la șaisprezece ani de la evenimente, în urma mărturisirilor făcute la procuratură de către "trădătorul" Salvatore Marino, și el membru al organizației Lotta Continua în anii "fierbinți". Marino susține că el a fost cel care a condusExecutorul material, pe de altă parte, conform reconstrucției lui Marino, lipsită de orice contradicție directă sau alte mărturii, ar fi fost Bompressi. Responsabilitățile lui Pietrostefani și Sofri ar fi fost în schimb de ordin "moral", deoarece, fiind liderii carismatici ai mișcării și cei care dictau ordinele, ar fi fost împuterniciții.

Interpretarea lui Sofri ca "proxy" este subscrisă și de cei care, în ultimii ani, au negat implicarea directă a liderului (adică fiind proxy conștient), căruia, însă, îi impută o responsabilitate morală ca "rău învățător". Pe scurt, o figură care, cel puțin conform personalității sale de la acea vreme, ar fi indus în eroare conștiințele și și-ar fi influențat adepțiicu teorii greșite.

Prin urmare, Marino a pledat și el vinovat și și-a denunțat presupușii complici după săptămâni de întâlniri nocturne cu carabinierii, care nu au fost niciodată înregistrate.

După o serie nesfârșită de procese și dezbateri, în care apărarea a pierdut întotdeauna (ceea ce este nedumeritor, având în vedere că însăși Curtea Supremă de Casație, la cel mai înalt nivel al său, Sezioni Riunite, considerase că plângerea lui Marino nu era deloc credibilă și îi achitase complet pe inculpați), Adriano Sofri, Giorgio Pietrostefani și Ovidio Bompressi au fostÎn cele din urmă, Curtea de Casație a pronunțat o sentință de 22 de ani de închisoare împotriva lor.

În concluzie, protagoniștii afacerii, vinovați sau nevinovați, își ispășesc pedepsele la mai bine de 30 de ani de la comiterea faptelor.

Trebuie subliniat, de asemenea, că verdictul se bazează, totuși, pe cuvintele unui singur "pocăit". Așadar, vasta mișcare de opinie care a apărut în favoarea lui Sofri susține că cuvintele lui Marino sunt în mare parte infirmate de fapte și nu au nicio coroborare specifică.

Cu prilejul publicării cărții lui Sofri "Altri Hotel", și revenind la subiectul Grației duhovnicești care ar trebui să i se acorde cum se cuvine lui Sofri (având în vedere timpul scurs, dar și ceea ce Sofri s-a dovedit a fi în ultimii ani, și anume un intelectual de mare profunzime, ca să nu mai vorbim de implicarea sa directă în războiul iugoslav), darpe care Sofri însuși este departe de a o cere, Giuliano Ferrara a scris în Panorama cuvinte pe care ne permitem să le cităm aproape integral:

Faptul că încă nu reușim să scoatem din închisoare pe cineva ca el, cineva care nu mișcă un deget pentru el însuși în sensul unei conveniențe banale, cineva care se respectă pe sine, dar preferă să lupte împotriva anihilării propriei existențe în felul său decât să cedeze un centimetru din propriul simț al integrității, este cu adevărat dureros. Dureros în sens civilizat și foarte frustrant. Este evident că verdictele penale definitive nu mai sunt dezbătute decât într-un context istoric. Este evident că nimeni nu mai poate pretinde libertatea pentru că este o persoană atât de bună sau pentru că are atât de mulți prieteni în Italia și în întreaga lume. Este evident că acesta nu este singurul caz de justiție care se face pe nedrept, care ar trebui să fie completată constituțional cu o măsură de grațiere. Acestea.tautologiile sunt mici perle într-o cazuistică a handicapaților morali sau simple bârfe. Problema nu este a lui Adriano Sofri, care nu pretinde nimic, așa cum demonstrează indirect această carte a sa, ci perfect. Deținutul își taie unghiile, joacă fotbal, citește, scrie, se uită la televizor, iar faptul că trăiește cea mai publică dintre închisori în perfectăpenitenciare, că cuvântul său are un spațiu neintruziv și o greutate nepotentă se răspândește în jurul lui, pe căile misterioase ale incomprehensiunii umane, ale conștiinței de sine și ale invidiei, chiar o aură de privilegiu. Problema este a noastră, este a comunității celor care sunt afară și nu știu ce să facă cu puterea harului, nu a celor care sunt înăuntru și nu au nici măcartimp să gândească, să scrie, să comunice, așa cum o vede cineva a cărui fereastră a stat cinci ani și jumătate cu fața la un zid de beton. Ce afacere ciudată, ambiguă din punct de vedere moral, cea a neacordării de către stat a clemenței în cazul Sofri. Statul are privilegiul de a suplini dreptul cu o grațiere, dar nu-l exercită pentru că deținutul din închisoarea din Pisa are puterea de a acționa ca un om liber, pentru că vulgul social vrea ca un cetățean rănit de o sentință pe care o proclamă nedreaptă, indignat, dar nu umilit sau descurajat, să nuîși arogă privilegiul scandalos al unei singurătăți populate și productive. Dacă Sofri ar ceda teren și putere sub orice formă, mulți dintre cei însărcinați să hotărască pentru mai bine ar face-o. Dacă rezistă fără albie, în stilul acestor pagini senzaționale, fenomen unic și din punct de vedere stilistic în istoria imensei literaturi penitenciare europene, totul rămâneoprită în aer și nu se face nici un pas care să nu fie înapoi. Cei care nu o cer și-au acordat deja toată grațierea posibilă. Cei care ar trebui să o acorde, grațierea, nu știu încă unde să o caute. Domnule președinte Ciampi, domnule președinte Berlusconi, domnule ministru al Guardasigilli: până când veți mai abuza de distracția voastră?

Spre sfârșitul lunii noiembrie 2005, Adriano Sofri a fost internat în spital: se pare că suferea de sindromul Mallory-Weiss, care provoacă tulburări esofagiene grave. Cu această ocazie, i s-a acordat o pedeapsă cu suspendare din motive de sănătate. După aceea, a rămas în arest la domiciliu.

Sentința sa începe la 16 ianuarie 2012.

Bibliografie esențială

Adriano Sofri, "Memoria", Sellerio
Adriano Sofri, "Il futuro anteriore", Stampa Alternativa
Adriano Sofri, "Le prigioni degli altri", Sellerio
Adriano Sofri, "Altri Hotel", Mondadori
Piergiorgio Bellocchio, "Chi perde ha sempre torto", în "Diario" nr. 9, februarie 1991.
Michele Feo, "Chi ha paura di Adriano Sofri?", în "Il Ponte", august-septembrie 1992.
Michele Feo, "Dalle patrie prigioni", în "Il Ponte", august-septembrie 1993.
Carlo Ginzburg, "Judecătorul și istoricul", Einaudi.
Mattia Feltri, "Il prigioniero: breve storia di Adriano Sofri", Rizzoli.